Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Amor intellectualis în vremuri de restrişte

        de Gabriela Gheorghişor

Inevitabil, orice autobiografie conţine şi o componentă de tip Bildung, o dare de seamă asupra formării personalităţii celui care se mărturiseşte, binevoind să-şi împărtăşească, prin intermediul scrisului, experienţa de viaţă. Nu întâmplător, Ion Vianu îşi subintitulează cea mai recentă carte a sa, Amor intellectualis (Editura Polirom, Iaşi, 2010) – un mixaj autobiografic-memorialistic-eseistic –, „Romanul unei educaţii“, deoarece educaţia presupune un scenariu cu cel puţin doi actori, educatorul şi educatul, iar dacă vorbim în termenii paideii antice, maestrul şi discipolul. O relaţie complexă, dospind varii aluaturi omeneşti, nelipsită însă de primejdii, căreia George Steiner i-a dedicat un întreg volum istorico-analitic, Maeştri şi discipoli. Despre forţa catalizatoare a lui amor intellectualis magistri povesteşte şi Ion Vianu, dar şi despre „despărţirea“ de maestru a discipolilor, „frumoşii şi virtuoşii tineri“ cu impulsuri libertare, apoi, dincolo de toate slăbiciunile şi insurgenţele, despre drama unor generaţii de intelectuali străluciţi într-o „vreme a ruinei cetăţilor“: vârsta de fier a comunismului românesc.

De ce, totuşi, „roman“, în ciuda „pactului autobiografic“? Autorul, scrupulos, răspunde el însuşi la această întrebare: „Dacă totuşi păstrez ceva din modul de a proceda al demiurgului-scriitor, asta vine din faptul că, în loc să povestesc lucrurile pe care le-am trăit în ordinea lor cronologică, în loc să pomenesc numele tuturor inşilor pe care i-am cunoscut (…), în loc să fiu un cronicar conştiincios al evenimentelor la care am asistat, prin prezenţă sau măcar ca un martor distant, ca un mărunt actor al istoriei, m-am decis să aleg un fir, de fapt un odgon făcut din mai multe fire răsucite care fac parte din viaţa mea (…), pentru a ţese din el o formă cu un sens, în cele din urmă o «morală» care să atragă atenţia celor ce mă vor citi, pentru a broda o dramă sau o fabulă a vremurilor prin care am trecut“. Firul roşu urmăreşte traseul paideic sau, în vocabular jung-ian, procesul individuaţiei, sub îndrumarea şi influenţa educativ-formativă a mai multor „învăţători“. Primul, şi cel mai important din punct de vedere afectiv, de altfel, personajul central al cărţii, este tatăl, Tudor Vianu, numit prin iniţiala T. sau, uneori, Tudor („pedagogia“ mamei se reduce mai ales la îndemnul de a citi şi apare concentrată într-o propoziţie memorabilă: „Un băiat deştept (mă întreb dacă n-a spus: «un om», extinzând porunca) n-are voie să se plictisească“). „Lecţiile“ diverse (de la filosofie la cosmografie) cu „maestrul“ T., rituale în copilărie şi adolescenţă, de unde şi titulatura de „academie nocturnă“, se desfăşurau pe canapeaua verde a sufrageriei casei de pe strada Andrei Mureşanu ori pe terasa vilei din Zamora, reşedinţa de vară a familiei. Din amintirile proprii, dar şi din prezentarea legăturilor cu ceilalţi „discipoli“ sau tineri admiratori ai profesorului ca Balotă, Frunzetti, Negoiţescu, Edgar Papu (câteva scrisori ale acestora sunt reproduse aici), se conturează portretul unui om deosebit, zbătându-se (dramatic, la nivel intim, cum reiese din analiza fiului) în vâltoarea unor timpuri tulburi: un „hombre secreto“, iubitor al „vechiului“ (amor veteris mundi), cu o sănătate fragilă, însă cu o uriaşă statură şi deschidere intelectuale, discret, blând şi, totodată, sever (descrierea biroului său de lucru, de o austeritate monahală, are şi funcţie caracterizantă), excesiv de prudent şi credincios combatant pe frontul culturii, cu preţul unor concesii făcute regimului. De fapt, după reprimirea la Universitate şi transformarea într-un „personaj oficial“, se produce şi îndepărtarea unor „răzvrătiţi“ precum Balotă sau Nego, dezamăgiţi de prestaţia „magistrului“ şi încă netrecuţi prin furcile caudine ale represiunii comuniste. Cine nu ştia deja, află, mai spre final, ce s-a ales de intransigenţa tinereţii a foştilor deţinuţi politici: de pildă, la ieşirea din închisoare, Negoiţescu a semnat un angajament de colaborare cu Securitatea, iar „reeducatul“ Papu a devenit un „instrument“ al propagandei, recte al protocronismului din anii naţional-ceauşismului. Cu toate acestea, Amor intellectualis nu este o scriere care judecă inchizitorial trecutul, ci încearcă să-l înţeleagă, nu aruncă anatema unei „Siberii a spiritului“, ci arată, cu tristeţe, cum au supravieţuit şi au rodit „apărătorii culturii“, după chinul din „menghinile maşinii de zdrobit oameni“.

Privind retrospectiv şi, pe cât posibil, detaşat, interpretând câteva confesiuni, una mascată într-un poem, Ion Vianu, competent cunoscător al psihicului uman, revelează schizoidia macerantă a lui T. şi semnele unei dureroase remuşcări, dar evită să dezlege maniheist „misterul“ tatălui. N-are niciun dubiu în privinţa vocaţiei magisteriale (când, în adolescenţă, bâjbâia, „trăirist“-estetizant, matein, în căutarea „originalităţii“, T. îi servise lecţia „servirii“: „Idealul meu, toată viaţa, a fost acela de-a servi. Să faci bine celorlalţi, cum poţi. În ce mă priveşte, îl pot face, binele, împărtăşind cât mai limpede, mai inteligibil, ceea ce ştiu. Originalitatea nu mă interesează. Lucrul important este să transmiţi ştiinţa ta. Restul e deşertăciune“), însă motivaţia alegerilor sociale ale lui T. (ca şi reîntoarcerea în ţară, din 1947) o consideră, inteligent şi onest, ambivalentă, precum o muzică în care se suprapun două melodii, amorul-propriu şi conştiinţa datoriei: „Câtă parte de căutare a gloriei, a notorietăţii depline, respectabile era în gestul lui şi câtă parte de sacrificiu nu pot spune, nimeni nu poate s-o facă“.

De-a lungul evoluţiei sale intelectual-spirituale, al studiilor clasiciste şi de medicină, Ion Vianu va interacţiona cu mulţi alţi „maeştri“ într-ale vieţii, ale cărţilor sau ale meseriei alese: de la mătuşa Cicuţa va afla că muzica trebuie „ascultată“; excentricul Mitia, cu profil de Paşadia, va fi „mentorul în ale beţiei şi sexului“ pentru junii „crai“, alexandrini în epoca „barbarilor“, hotărâţi să-şi păstreze măcar libertatea interioară (printre aceştia, „Geamănul“ Matei Călinescu şi tenebrosul Mironi, ieşit, ulterior, în întâmpinarea unui destin tragic); din meditaţiile la latina medievală, cu Papu, va reţine ideile tomismului, de la Gheorghe Tohăneanu, epicureismul via Lucreţiu; la monseniorul Ghika va invidia fervoarea credinţei religioase; prin colegii medicinişti va descoperi nevoia bucuriilor simple; de la profesorii-medici va aspira pasiunea ştiinţei pure şi va deprinde tainele corpului omenesc, precum şi imperativul îngrijirii bolnavului; de la Aliona va învăţa secretele dragostei ş.a.m.d. „Pulsiunea de a fi liber“ îl va determina, la capătul sinuosului itinerar cu „escortă“, să-şi aleagă drumul propriu în profesie – psihiatria – şi calea exilului politic, pentru a-şi conserva preţioasa individualitate.

Prin fermitatea scheletului ideatic, în esenţă, un contrafort „educativ“ despre beneficiile şi limitele sublimului amor intellectualisAmor intellectualis a fost un izvor de bucurie, a fost o rezervă de energie care ne-a hrănit şi ne-a ţinut loc de acoperământ şi de veşminte în iarna polară a spiritului. Dar nu a fost neapărat o pavăză în războiul care se purta împotriva noastră, atacându-ne onoarea. Aici a fost marea capcană de care nu toţi au ştiut să se ferească“), prin cursivitatea povestirii şi excelenţa portretistică, prin subtilitatea investigaţiei psihologice şi naturaleţea valorificării referenţialului cultural-livresc, mărturia lui Ion Vianu este – îndeosebi pentru spiritele scormonitoare, interesate de istoria recentă şi de tribulaţiile umanului – una de neocolit.

© 2007 Revista Ramuri