De cîte ori aud pumnii bătînd în cer, sar din cîrciumă unde adorm

ca un prunc cu gura lipită de sînul mamei

şi vorbesc aşa, fără noimă, o vreme pînă ce vine vecinul şi-mi spune

că nu mai e nimeni în cer, totul este pustiu acolo

şi nici măcar birturi nu mai sunt –

cum, aşa de rău au ajuns şi cei de acolo –

păi, da, îmi răspunde tocmai din fundul halbei de bere,

că au ajuns prea mulţi de pe aici acolo şi au ras totul –

şi ăl mare, întreb, ce face –

a bătut cu pumnii în cer şi-a plecat –

o fi şi el pe aici, printre noi, cine ştie,

poate vrea să moară şi el şi asta este posibil numai aici:

şi se făcu şi el nevăzut, aşa ca şi cum ai sparge burluiul unei lămpi

şi deodată întuneric în tine, întuneric şi afară, întuneric peste tot…

Mă alătur de cîte o femeie tristă, aşa cum sunt gardurile de nuiele

de la ţară, peste care creşte volbura, cum peste rochiile ei

petele de grăsime de la nunta cutare, de la botezul cutare,

de la înmormîntarea cutare, de la nici nu mai ştie ce parastas,

şi e bine, zău, nu vă mint –

încercaţi şi voi cînd ieşiţi dimineaţa din bodega în care aţi

rămas peste noapte, fie să vă înecaţi jalea, fie să vă fericiţi fericirea,

sau pur şi simplu să trageţi un şnapţ

din care iese vesel cel mai bun prieten al tău

care la rîndul lui trage şi el un şnapţ din care

încă doi amici vin cu toate femeile după ei

şi nici tu casă, nici tu pernă, nici tu somn,

ci viaţă fără de moarte,

o să vedeţi cum imediat, spre zori, vă iese un gard în cale

şi urcaţi uşor în el

ca într-un pat mirosind a o sută de femei triste la un loc,

cu rochiile pline de nunţi şi botezuri,

de înmormîntări şi parastase,

sub care dunărea lor duce miriade de scrumbii înspre nările tale –

cum, pentru ele să nu dai tu ziua ta toată…

Pun nouă căni în faţă şi trag la sorţi,

întîi cade cea cu lapte, beau şi cresc, firicel de trestie prin stufărişul bătrîn,

apoi îmi intră în mână cana cu ceai, un întreg paradis

geme în jurul meu, ghicesc din rochiile jucăuşe pe una singură

în poalele căreia adorm, nu visez,

ca apoi să trag lîngă buzele mele cana cu must roind de viespi

pe care le las în pace aşa cum laşi femeile să te muşte uşor

pînă ce se fac rană şi le decojeşti,

nu mai ştii ce să alegi şi visezi la o garderobă plină de rochii

pe care le dezbraci şi vezi cum braţele lui Venus

te adună în trupul de marmură,

pînă cea cana cu vin curge prin sînge ca prin pîraiele pline de peşti

ploile unui secol,

nu e deloc rău îţi zici, cînd printre gene, sub mii de priviri

bei vinul cel roşu din cana pe care alte o mie de mîini ţi-o întind

şi dispari în cîte un trup din care ieşi

cu mîna întinsă spre o altă cană plină cu moare de varză,

sari ca ars şi abia cînd cana cu votcă te înveseleşte

ca un copil la sfîrcul doicii

nu taci pînă cînd tragi altă cană din cele nouă şi speri să nu fie apă,

şi nu e,

abia în cea de a noua nouă milioane de mîini ieşind din halate

vin să toarne apă peste aripile îngerilor care te urcă la cer,

dar buzele tale sunt seci de atîta însetare…

Toate sunt la locul lor, numai locul meu nu mai este acolo

unde sunt toate, patul departe de masa pe care doar

urmele paharelor se mai văd ca nişte cearcăne

sub care cîntă o gură pe a cărei limbă

nici cuvintele nu mai sunt la locul lor,

mai ales femeia, femeia, ea este peste tot,

numai unde sunt eu, nu,

în locul ei stau un milion de femei ai căror ochi se adună

într-unul singur, ca la intrarea în biserică, mic cît tot cerul –

în astfel de situaţii nu poţi face nimic,

atingi şi tu ce mai ai pe lîngă tine, de regulă aerul care e peste tot

numai în plămînii tăi din ce în ce mai puţin,

ridici şi tu paharul

şi bei în sănătatea lui

şi aşa moartea poate aştepta la uşa cîrciumii cît vrei tu,

o veşnicie, îţi şopteşte glasul tău, singurul

în care mai ai încredere…

Pe la prînz vin doi şi se aşază la masa de-alături,

acolo unde se dau colacii, coliva şi lumînările,

ochii lor sunt aţintiţi spre sticla cu rachiu galben

din mîna femeii care a învîrtit toată noaptea la sarmalele

din care ai prins şi tu trei şi acum bei din paharul de plastic

vinul la care şi cei doi rîvnesc –

tu eşti una din rude şi vii doar cînd se ivesc astfel de ocazii

în familia ta,

nu-ţi plac parastasele, înmormîntările,

lor, în schimb, dacă într-o zi nu este o înmormîntare, iar sîmbăta

un parastas, li se face împărătuşul ca smochina,

iar gîtiţa le şuieră ca vîntul prin podul pustiu,

tu habar n-ai de nici o regulă,

ei le ştiu pe toate,

cînd aud toaca, liturghia e gata, şi, ţuşti, de la buza cîrciumii, sus la biserică

unde curge miere şi lapte,

cînd deja bat clopotele, ei sunt în capul mesei,

fac cruce şi trag cu ochiul prin panerele de sub masă,

că pe masă sunt doar colaci şi lumînări, panacidă, mere, nuci,

un pom pe care l-au văzut de atîta ori plin şi golit de tot felul de roade

de mîna preotului,

udătura, frate, e acolo, în panere, bine dosită, şi ei trebuie

să prindă măcar cîte şase-şapte pahare,

ca apoi, spre seară, să-i vezi pe marginea şanţului

cu cîte un pet în mână în care au strîns toate resturile din pahare,

grijulii şi în somn să nu le dispară singurul avut,

în zori, cînd pleci şi tu acasă din casa din care fratele tău s-a dus,

îi vezi la bodegă,

veseli nevoie mare, povestind de cît de bine le-a fost,

întrebîndu-se pentru cine bat clopotele,

să ştie cît de bine le va fi şi peste trei zile…

Vînez deasupra unei feţe de masă muştele care sorb cu trompa

lor ceea ce eu am lăsat să se scurgă din pahar,

nu prind nici una, deşi mîna mea face volute prin aer,

ca într-un balet din care lipsesc dansatorii,

şi aşa pînă cînd deodată mîna mea văzută

întîlneşte prin aer faţa nevăzută a lui Dumnezeu -

în clipa următoare,

ochii mi se fac brumă peste cîmpul de flori…

Sunt cîteva milioane de ochi care stau după fereastra

prin care se văd rafturi pline cu sticle,

cele de rom ascund ochi căprui şi prin ei privesc călătorii iernatici,

cele de votcă dau la iveală ochi limpezi ca nopţile boreale,

nici o mână nu tremură pe pulpa lor,

sigure stau aşa pînă la moarte,

cele cu lichior povestesc despre ochi languroşi de femeii

tolănite prin paturi străine cu pielea rozalie ca zmeura

de care nu au parte stăpînii

ci doar urşii care dau iama,

prin cele cu coniac privesc ochi vii, veseli, pe care nu-i uită nimeni,

pînă cînd şi moartea face ocol

şi se repede la gîtiţa ochilor ce adulmecă sute de matrafox,

mitilicuri, ştrafalaxuri, săniuţă, şase din patruşnouă,

că aceştia par a fi cei mai mulţi şi însetaţi,

burduşind rafturile golite zi de zi,

cele de vin fac să se vadă prin ochii mei

milioane de ochi

care stau după fereastra prin care privesc…

Nu totdeauna ştii ce ai de făcut atunci cînd ca din senin

omuşorul tău bate în cerul gurii

şi acolo încep să apară nori de votcă şi trăsnete

de care nu poţi să te adăposteşti decît la Ciutură, în colţ de drum,

unde şi alţi năpăstuiţi stau cît e ziua de mare,

nu că asta le-ar fi treaba, dar soarta nu-i lasă în pace,

şi atunci faci şi tu un popas undeva la o masă din colţ,

tragi o halbă de bere,

mai tragi una şi la masa ta începe să roiască lumea

de care nu ai nevoie dar nici nu-ţi displace,

norii dispar,

fulgerele şi ele,

iar de atîta senin nici nu mai vezi drumul spre casă…

Cînd s-au adunat să-i aşeze pînza pe ochi

şi să-i lege picioarele, peste oglindă stătea aşezată o faţă de masă

peste care se vedeau urmele paharelor care i-au ţinut de urît

cît i-a fost dat să trăiască,

prin ţesătura pînzei, de după oglindă

ştiam că mă priveşte fratele meu cu care stăteam de vorbă,

el din cealaltă lume,

eu din lumea în care el golise milioane de pahare

în al căror fluviu oprit îşi scălda somnul…