Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Poeme

        de Cătălina Cadinoiu

În mijlocul lanului verde

În mijlocul lanului verde, de grâu

tăcerea este a mea.

Mână prinsă de corp, suflet prins de om.

Aproape, un ied întîlneşte pământul

în frăgezimea începutului său de cântec,

iar o pasăre străină mie, dar, fiind frumos de spus, voi spune şi eu, ciocârlie,

o astfel de pasăre

face ca lanul, cu iedul şi spicele lui

să fie reîntoarcerea mea în lume.

Se liniştesc toate: adiere, frică, timp,

se desprind bucăţi gustoase de cer

Şi cad în neştiinţa de a fi ied,

de a fi viu

în lan de grâu,

departe de uimirea mea

profanator de omenească.

În lanul verde, de grâu regret

că lucrurile sunt înţelese

şi toate, când nici măcar nu apucă să fie ele însele un pic,

au devenit ale noastre.

Copilul cu bidon

Când ai strigat la poartă după zer

caii s-au crezut chemaţi şi au întors capul

după şuieratul de nuc tânăr.

Copilăria ta aşezată lângă mine

îmi cere pâine şi un colţ

la fel de cald ca rugina leagănului.

Sunt un şarpe rece pe o piatră caldă

de care te apropii, cu bidonul în mână.

Volute de frunze galbene, câini fără colţi

te amăgesc să mai cauţi animale vii

ca să adormi lângă blana lor.

Trupul tău ar putea să fie piatra aruncată de frate către frate.

Dar nu eşti decât un mic silimanit

cu a cărui strălucire se laudă un flămând.

Când te-ai apropiat de casa tâmplarului

ai cerut o barcă mică de lemn

în care să-ţi încălzeşti mâinile,

cu care să te joci de-a marea.

Copile, când picioarele tale desculţe intră în nisip

rădăcinilor li se face milă.

Pe marginea drumului îţi aşază izmenele şi cămaşa unei sperietori.

Cât de departe este moartea când printre zdrenţe

tu găseşti un măr!

Fericirea de-a te vedea este o turmă de cai

din care se desprinde un mânz,

se apropie, fornăie

şi, scuturându-şi coama,

sub ochii mei, se ridică în prima lui pesadă.

Starea grâului copt îţi seamănă

Starea grâului copt îţi seamănă, vietate.

În rotunjimea îngenuncheată

a hainei tale de om

umilă, pioasă la nevoie

eşti, în căinţă, bobul copt, galben şi secerat.

Când vei stârni milă

celor care s-au prăbuşit dumnezeieşte,

printre animalele îngemănate,

un frate, ultimul, te va plânge.

Dar aşa cum eşti învăţată, vietate, în ultima clipă

îţi aduci aminte

că nimic sfânt nu s-a spart în tine

ca să luminezi altfel decât o sărmană pată de putregai.

Îngrijire omenească

Acea colivie ce închidea

Omul cu o pereche de aripi imense

s-a spart,

spre mirararea tuturor celor

care ştiau despre colivii

că se deschid.

Dar, da, coliviile se sparg

de o simplă boare marină

sau de golul dintre doi copaci.

Din vârful unor trepte rudimentare

a coborât acel om

într-o stradă banală

într-un aer citadin, perfect lumesc, perfect divin

pentru o la fel de pământeană căutare

pentru o căutare de săvârşire sau de un somn adânc.

Omul are dreptul la o potecă pe care se merge intens.

Nu vorbesc emfatic despre întâiul alungat,

nici despre lucrarea

desprinsă din unghia dumnezeiască.

Iubesc să-l văd pe omul din fiecare

într-un tablou

cu un soare puternic, de penel nebun,

răsfrânt peste un câmp reticent

pe care trece paşnic

acel om,

acest om,

tu sau oricine.

Vechiul parfum

«Floarea a dat rădăcini imense:

voinţa de a iubi în ciuda morţii.» (Luc Decaunes)

Lipoveanca de pe malul drept

care îmi făcea semnul crucii pe frunte,

îngropa căţeii de vii în pământ.

Sărea pe moviliţă ca să moară mai repede.

Iubeam să adorm lângă ea. Nici somnul

lângă mamă nu era un astfel de basm.

În visul ei se îneca fratele în mare,

soldaţii erau sfârtecaţi de obuze lângă biserică,

femeile, cu pletele legate de şarete, în loc de hamuri.

Şi zbuciumul ei mă lăsa dezvelită

într-un ianuarie al lui Ivan.

Şi pumnii ei aspri zdrăngăneau în beznă

ca jucăriile agăţate de leagăn.

Femeia care îmi spunea la slujbă

să stau cu capul plecat,

tăia zece maldăre de stuf pe ghiolul nebun şi îngheţat.

Dintr-o viaţă de vulpe râioasă, oricine ar fi fugit.

Ea nu s-a întors nici măcar în casa părintească.

„O să-mi duc viaţa până la capăt în izbuşca asta.”

Îşi merită parfumul cu miros de cireşe,

ea, cireşul meu de mai,

închisoare călduroasă.

Râde sau plânge, sunt lacrimi

când îi arăt bătrânul parfum.

Parfumul dintre bătaia de aripă a unui corb

şi căderea hulubelor.

Unui apus

Am văzut genul de apus

care face din regulile semantice bufoni şi regi.

Speriat este semnul

care nu mai poate ţine pe suflet

un cuvânt despre om.

Nu ştiu ce este în seara aceasta imens:

soarele sau faptul că nu-l pot atinge.

Aşa cum nu vom şti vreodată, la apus,

cine este bufonul care a numit un rege peste noi.

Apusul despre care vorbesc

are umilinţa de a sprijini o casă mică,

corp din vise de mântuială.

Nechezat de cai este frica lui de întuneric.

Copite nepotcovite, întâlnirea lui cu o nouă zi.

Roşul soarelui nu-mi aminteşte

de naivele revoluţii sau marile lanuri de maci,

dar de un lac într-un munte de bauxită

fără valuri, fără adâncimi neatinse,

o linişte pe malul căreia un os de jivină

mai aminteşte de fire, de fugă.

Apusul despre care vorbesc

a căzut peste fruntea netezită de o simplă fericire.

Într-un loc în care inima voastră moare de frig

Nu va fi o rană sângerândă mormântul tău fără mine,

babica mea, Ecaterina!

Dar cum voi fi eu

carte bună de citit fără tine ?

Cum voi cânta florilor

necunoscătoare de vânt alb ca o bătrână,

o bătrână ca tine de albă?

Fascinant este

că tu nu ştii nimic,

tu nu înţelegi nimic din ce spun eu,

tu înveţi un regret omenesc întreg

al drojdiei de plăcinte,

limba neamului meu sângeros,

limba mea, crud sfinţită.

Eu sunt deja singură odată cu nisipul acela blestemat

care nici moarte nu se poate numi!

Cum să o primesc? Cu ce pâine să o frământ, babica mea?

Învaţă repede limba lumii

ca să pot deveni femeie în toată firea

şi să-mi spui că nu este rău să mori

că este zeul nostru, din izbuşcă,

inima mea, Ecaterina mea.

Să se audă Ulia ultimelor

Din butcă te-au culcat în living-room, Ulia.

Ţi-au pus cârjele pe umeri ca pe un soţ beat.

Te-au amăgit cu o Dunăre care te va înjura de mamă.

Să le spui oamenilor noştri că numele meu îşi caută sânul cu lapte.

Eu caut oul de lişiţă în care mama mea coace eternă eclere.

Ştiu, Ulia, tu vei muri pentru că pâinea nu va mai dospi pe lijancă.

Ulia tu vei muri, la Galaţi fără stuful

din jurul casei.

Poezia mea este izvor de drept pentru pescarii

care plâng în faţa camerelor de filmat.

Poezia mea este un gard de lemn putrezit

într-un sânge care a refuzat cronicile.

Ulia, tu plângi acum la Galaţi

ca un pescar după lotcă

ca un pescar după fiu

ca un pescar după mamă

ca un pescar după întâia pereche de cizme de cauciuc.

Te-au smuls din gardul de stuf

tu, poartă scundă, inutilă.

La Galaţi, ah, la Galaţi moare Ulia mea. Moare Stipan. Moare gardul de stuf.

Te-au culcat din cuhne în living room.

Ţi-au dat berda jos şi ţi-au pus căciula omului de zăpadă

ca să râdă paţanii

care nu ştiu cum te va plânge Ivan

Ivan-crivăţul, Ivan-pescarul, Ivan-gardul de stuf.

Glosar

berdă-şal de iarnă

butcă-casă mică

cuhne-cameră de mijloc

lijancă-pat din chirpici

paţan-copil între 6-10 ani

© 2007 Revista Ramuri