| Articole |
| Evenimente |
| Premii |
Poemede Mihai MăceşRAITĂ PRIN VIAŢĂ 1....du-te, atunci, îmi zise soarta, trage o raită prin viaţă şi, când te saturi, te-ntorci şi vedem, stăm de vorbă... 2. ...deodată, deveniră adânci, adânci, ochii mamei, oglindă sau poartă a Hăului, dincolo de care nu-ndrăznii să mă uit deşi, cum se zice, mama şi-a trăit traiul, se duce, am timp destul, altădată, să văd imaginea asta... ...apoi, tot mai des mi se pare că timpul nu-mi mai ajunge pentru câte mai sunt de trăit şi nu ştiu ce să trăiesc mai întâi... 3. ... zilele au început să semene una cu alta de-ţi vine să crezi că nici aripa de pasăre nu va veni iar noi suntem bolnavi de singurătate lângă izvorul din care apa nu mai curge femeia tace şi ascultă soarele pe jumătate adormit şi-i vine s-o taie pe câmp spre cerul fără stăpân că altfel cum să înţelegi golul de care spânzură lampa aceasta păsările vazduhului binecuvântă curtea şi casa femeia dă la o parte cu mâna gândurile rele şi în sufletu-i s-aşează păsări ce nu mai ştiu să zboare se reazemă de o floare a soarelui şi-şi închipuie că-i mângâie umbra păsările urcă sătule spre cer ca o cumpănă a lumii. 4. ... bărbatul obosise de-atâta întuneric tăcerea mai înaltă decât negura îl făcu să se reazeme de copacul cu rădăcini ca o taină nedesluşită aşteptându-şi femeia se gândi la copilul rămas lângă zare şi îşi spuse în gând rugăciunea s-auziră în aer bătăile de aripi ale păsării celuilalt tărâm oriunde se-ntoarse întuneric îi rămase parcă un vis pe cărarea spre casă şi-l prinse în pleoape să nu-l scape luă cu mâini tremurânde un vreasc apoi altele şi puse sub crucea lor o urmă de foc scăpărându-şi sufletul chinuit atunci văzu cerul şi de bucurie plânse îndepărtând din cărarea spre casă pietrele şlefuite de vântul singurătăţii din care pleca să se odihnească 5. ... femeia şi bărbatul se priviră cu grijă să nu-şi încurce gândurile şi dorinţele apoi cu ochii spre cerul sprijinit de păsări sătule de zbor strigară copilul plecat s-adune din râu fulgii cazuţi din aripi de pasăre ce nu mai ştie să cânte aşezară masa şi scaune sub salcia amiezii frânseră pâinea rotundă ca o lună plină şi aşteptară să vină feciorul de la apa în care spălase zborul frânt al păsării tărâmului celuilalt în liniştea enormă se auziră lătrând răguşiţi de sub masă căţeii pământului scăpaţi din lanţurile ruginite de vreme cerul mai înalt decât aerul pe care-l respiri e sprijinit de razele soarelui căci cumpenele căzuseră-n fântânile adânci fără apă copilul veni şi sparse pustiul femeia îi mângâie pe amândoi cu privirea uşoară să-i apere de gândurile rele taină şi tăcere în gânduri şi glasuri ca la începuturi la care nu ajungi fără să pleci |