20 aprilie, undeva în Bucureşti

(un poem cu lebede, deşi cântecul lor este imperceptibil)

e ciudat cât de aspră e ploaia cât de abrazive sunt atingerile noastre

de la o vreme uiţi (stai concentrat! cine eşti? pe unde umbli?

de ce cad întrebări de pe umerii tăi ca de pe o tencuială umflată)

mă feresc de tine şi nu am putere să-ţi zic

(paşii tăi se afundă în ascuţimea camerei noastre)

am văzut eu cum îl ţineai la piept şi-l alintai de parcă ar fi fost copilul tău,

am văzut cât de jos coborâse apoi palma.

vietatea asta nu vorbeşte pentru tine şi nu te iubeşte.

vietatea asta aşteaptă să adormi ca să te tranşeze cuminte

o să te trezeşti în curând doar rumeguş şi cretă.

o să-ţi pară rău că nu ştii strada pe care ai umblat până

ai văzut platanii învârtindu-se-n gol

dar apoi jocul ei pe sub streşinile caselor gata să cadă

te-a făcut mai tânăr şi mai curios

erau minutele care spărgeau între dinţi câteva regrete şi

nu puteai să le dai consistenţă, deşi ai fi vrut.

până acasă mai era drumul

(câteva sticle de lapte şi vodcă şi un pic de adrenalină în călcâie)

„ia-o cu totul sau dă-mi greutatea ei în aur” răsunau cuvintele pe dalele gării.

orbetele se pregătea să-şi adune monedele şi să-şi răscumpere aşteptarea

să topească apoi vesela, cerceii în picăturile de ceară de pe buzele ei

(îmi place gura ta)

dar călătoria abia începuse. nu era nici vreme de stat, nici de glumă.

(ţi-aş lua mâinile, apoi degetele şi aş urca)

da, doamna de alături doarme profund

de ce

de trei ori ai zis: să-ţi fie ruşine, aşa nu mai merge, unde te crezi

eşti în casa mea, porţi vietatea asta prea demn

în dreapta ta, orbetele stă şi adulmecă, se face târziu,

iar el este tot mai singur

n-are nevoie de compasiune, nici de bani,

doar de nouă degete pe care să le lingă la ceas de seară

i se destramă pielea pe sub pleoape, viaţa i se scurge încet

(ducem vieţi paralele

pe cine vrei să înşeli)

dar mai mult de atât nu se poate, până şi orbetele ştie

numai tu nu vrei să pricepi

hai, încă o tură, până mâine nu e decât un an, ia-ţi drumul în spinare şi vino,

cocoşatule, vei avea de trecut prin cenuşă şi vei îmbrăca o altă blană

mă pregăteam să dorm. apa urcase deja până la etajul al patrulea,

nu mai aveam multe şanse nici eu.

câţi mai rămăsesem în bloc eram speriaţi de moarte,

ploaia creştea, doar insecte flămânde mai zumzăiau pe la geam.

niciodată nu mi-a fost mai frig

(clădirea o să bubuie în curând

va face implozie,

asaltată de ape)

două uşi mai încolo, alexandra îşi linge pletele

trăgând de ele să crească până la cer

(ea speră să treacă şi dodo pe aici

oare pe unde o fi umblând?)

apa împinge balamalele, uşile nu mai rezistă prea mult 

încet, apă ne pătrunde în piele şi ne umflăm exagerat,

până dăm pe de lături

ne-am putea întinde niţel pe sofa, aici e călduţ şi nici măcar nu se aude trenul

(da, da, ne-am luat bilete, sunt pe-aproape,

dar mai rămâi cu mine câtva, ţigara asta şi gata, vom porni amândoi)

până atunci mai rămâi, lasă lumina să cadă de pe feţele noastre în tălpi,

şi aici platanii se-ndoaie

nu aşteaptă vreun semn

(doar mângâierile noastre)

„un cap de copil care fuge de la geam la geam

după zmeie şi  fulgi de gâscă”

(atât ţi-a mai rămas)

ne-am putea aşeza puţin să uităm de numele noastre şi

vom trage apoi de sfoară ca şi cum am pleca

(ce zici)

la o unghie depărtare o mie de îngeri aşteaptă să-mi spui ceva

(numai spune)

departe de locul ăsta unde corbii ciugulesc din palme câteva boabe

şi genele mele cad pe sofaua verzuie, niciodată mai grele

dar în zbor poate uiţi de cuvinte şi căderea se va deschide ca o floare târzie

(pielea ta e ca petalele magnoliei, mi-ai şoptit, voi dormi cu gândul la drum)

curajul tău de bărbat – mai puternic, mai febril – va închide ochii de data asta

de parcă ar dormi