Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Zmei cu fustă

        de Liviu Andrei

Liviu Andrei este un prozator adevărat. Practică un realism pitoresc, uneori cu deschideri spre fabulos. Ştie să construiască narativ şi dispune de un limbaj diversificat. Umorul său este unul firesc, datorat, mai ales, unui simţ analitic special. Recunoaştem autorului o voluptate a scrisului, care promite mult. El are deja un stil care îi dă identitate şi o dârzenie a propriei munci. Toate acestea îmi dau o convingere fermă cu privire la destinul său literar.

Paul ARETZU

O lovitură puternică, dar nedureroasă la cap mă trezeşte brusc. Nu e nimic anormal în lipsa durerii – tresărind în somn, am dat cu capul de zid. Mirosul de vespasiană al saltelelor mă lămureşte în privinţa locului în care mă aflu. Nu mi-e greu să mă ridic. Priveliştea e cam înghesuită, însă nu insuportabilă. Cel puţin treizeci de paturi frumos, sau de frică aranjate îmi infirmă teamă că aş fi la spital. Da… Dar de ce mă dor toate oasele? Sau or fi muşchii? În nici un caz muşchii, pentru că tu eşti gras şi ai doar muşchi lipidici! mă tachina Narcisa. Nu e la spital. Nu e mirosul spitalului. E… Da. Văd că e imprimat destul de desluşit, cu litere de-o şchioapă pe o zeghe lăsată pe un pat alăturat. E oficial… Sunt la penitenciarul din Deta. Singurul lucru bun e că sunt aproape de Timişoara. Trebuie să vină cineva în curând să mă viziteze. Dar cine ştie… Poate apuc să ies înainte de vizite.

În spatele meu, trei bărbaţi chei scobesc o lubeniţă lunguiaţă cu dungi, care pârâie de coaptă ce e, la fiecare întâlnire cu o lama improvizată din plastic albastru de brichetă chinezească. Doar unul taie din ea. Nu e manierat. Îşi taie lui primul. Felia e instabilă. Se roteşte cel puţin o dată când e despărţită de felia-mamă.

– Bună, bă! E bună rău!... A băgat nevastă-ta ţuică la greu! A băgat cre’că cu aia de 100 de mililitri! Mdea. Uite! A mea are şi gaură de seringă în ea! explică unul, înlăturându-şi cu bobârnacul sâmburii negrii de pe miez.

– Tu ce te uiţi, bă? mă întreabă unul.

La zdup tre’ să fii dur, că altfel ţi-o iei în cur! Bună vorbă… Hai s-o folosesc!

– Nu mă uit! Privesc!

– PRIVEŞTI?! Buun. Lasă că diseară o să te privească Ucrain în ochi!

Nu mi s-a părut un nume chiar aşa de neobişnuit Ucrain. Dacă stau să mă gândesc e o simplă poreclă. Şi la urma urmei, porecla e mai nevinovată decât omul stigmatizat care o poartă. E plină lumea de Venuşi, Loredani, Lavinii şi alte prenume feminine transformate special de mame pentru băieţeii lor frivoli, trecuţi de foarte mititei prin neplăcuta experienţă a fimozei.

Ucrain?! Din cunoştinţele mele cumulate cu intuiţia benefică a secundei ăsteia, provenită din frica mea de penitenciar, Ucrain ar trebui să fie şeful camerei.

– Nu mă mai beli, mă! De ce te uiţi aşa insistent? mă chestionează încă o dată acelaşi bărbat, probabil învins de alcoolul vaccinat în lubeniţă.

Prefer! Deci am dreptul să am o opţiune. Eu... Ce interesant! Prefer urina saltelei în locul mustrărilor acestor beţivani, care probabil s-au chinuit să fure o vacă ori şi-au înfipt degetul în fundul unui vier, ca să-l fure pe silent. Mai mult ca sigur că pentru o vacă au intrat. Mi-e un pic de teamă, dar mai bine îl aştept pe acest Ucrain. Poate că el este mai dezgheţat.

Am adormit în sfârşit. Îmi dau seama după miros. Miroase bine la mine în vis. Eu sunt singurul care bese aici. Sunt singurul care scuipă şi care se taie la gură cu paharul. Nu am visat mare lucru. Doar banalele mele călătorii cu un tramvai arhi-aglomerat, o conserva cu vatman ticsită de moşi supăraţi pe cruditatea mea vizibilă cu ochiul liber, supăraţi pe tinereţea mea. E cald în tramvai. Mai mult de jumătate din călători dau mai mult de jumătate din pensie pe medicamente, care şi ele sunt compensate, şi deci cumpărate la jumătate de preţ. Simt şi cred că simt bine! Un moş, care seamănă izbitor cu Anuşavan Salamanian mă urmăreşte cu privirea şi încearc㠖 pe cât poate el de subtil – să sufle boala lui la mine în gură. Nicio lege nu interzice asta. Trebuie să mă mut din loc sau să încerc să-mi mut măcar privirea. Gata! Sunt foarte aproape de mâna pistruiată a unei femei. Cunosc mirosul. E TIX! Are încă vlagă bătrâna. Desluşesc şi capete de bancnote cu valoare mare la ea în pumn. Şi cam atât.

Mirosul de băutură distilată a dispărut din celulă, parcă înlăturat de un spray mirific, o adiere plăcută asemenea unui vânt scurt făcut cu o mişcare bruscă a uşii de la baie, de o curvă proaspăt spălată.

– Nu mai trage în tine! Nu îţi face bine! E Deo-spray! îmi spune o voce caldă, dar îndeajuns de coaptă să mă poată speria şi să-mi ia gândul de la pişarea ce îmi tulburase somnul.

– Deo-spray? strâmb eu din nas, în semn de mirare.

– Da. Deo-spray. Nu prea ţi-a plăcut latina… Deo-spray. Adică sprayul zeilor.

– Şi la ce mă ajută pe mine acest spray? Mă ajută cumva să ies de aici? întreb eu curajos.

–Ai noroc că sunt calm!... Altfel… diseară băgau băieţii organismul în tine!

Un fel necunoscut de frică m-a cuprins strâns. Şi la moartea lui Othello mi-a fost frică, dar atunci eram necopt şi acum e vorba de altceva. E frica aceea de bărbaţi. Nu e frica de pumn. E altfel de frică. E o frică sexuală, o frică mai ruşinoasă decât orice stigmat pus pe sufletului unui mascul. Cum să-i explic acestui om care foloseşte acelaşi spray cu al lui Dumnezeu, că el confundă virtutea cu disciplina. Cu siguranţă că ăsta e Ucrain. Bărbat bine, dar totuşi să mă feresc de el până ies şi să încerc să nu mă mai gândesc că sunt aici la Deta, pe strada Vasile Alecsandri numărul 3. Vasile Alecsandri?! Ghiftuiţi cărţologi şi puşcăriofili… Faceţi Nea’ un studiu, că dacă mă gândesc bine cam toate corecţiile şi puşcăriile intra-orăşeneşti sunt pe strada Vasile Alecsandri!...

*

E a treia zi de când STAU aici. A început să mă mănânce capul. Mâine o să mă bag la spălat. Ucrain şi nici sprayul lui nu m-au mai deranjat de atunci. Se aude pe aici că deputatul Berbecaru e cu noi în celulă. Trebuie să-l aleg probabil dintre cei netunşi la zero.

– Dă-mi şi mie o ţigară! mă întreabă un deţinut cu bube coapte pe faţă.

– N-am! răspund eu.

– Minţi, bă! Te-am cercetat ieri când erai la masă… Mai ai trei!..

– Le-am fumat!

– Nu aveai cum! Stau de atunci cu geana pe tine.

– Păi mai am doar una… Să i-o dau lu’ Ucrain sau… să ţi-o dau ţie?...

– Nuuu!... Nu mai vreau! sare el speriat. Ziceam şi eu aşa… ce dreacu’!

I-am dat o ţigară totuşi. Putea să mă prindă în ofsaid altădată şi să mi-o dea la ochi. A luat ţigara şi m-a măsurat o clipă cu privirea – negăsind cu siguranţă altă preocupare – în timp ce scotocea sub saltea după foc.

– Danke, bă, Claudiu! Te am în vedere pentru pomul de Crăciun!

Mâine trebuie să mă spăl neapărat pe cap. E prea mare mâncărimea. Şi mă omoară şi programul ăsta inutil: somn, mâncat, somn, stat, privit, somn, mâncat. Parcă sunt într-un banc vechi. Nu într-un banc cu peşti Piranha, ci într-un banc în care eu – după moarte – mă reîncarnasem într-un iepure dintr-o crescătorie din Scorniceşti.

*

Indiferent de fapta comisă, Poliţia te cam ia din pat pe la şase dimineaţa. Cam atunci se schimbă tura. Te ridică cei din tura a treia şi îţi iau amprentele cei din tura întâi, adică cei care lucrează pe zi sau la 8 ore.

Au bătut normal la uşă, civilizat, scurt, bătrâneşte. Am deschis, mi-au expus grăbiţi problema iar eu am decis, la fel de grăbit, că ar fi bine pentru mine să nu mă împotrivesc în niciun fel. Pe unul dintre el îl ştiam. Mă-sa fusese femeie de serviciu la Facultatea de Electrotehnică din Timişoara şi se zvonea prin căminul politehnist că el ar fi intrat în Poliţie pe datul ei cu curu’.

Sincronizarea a fost perfectă, ca în Biblie. Cele trei echipaje din tura a treia au adus la secţie – cam în acelaşi timp – câte un individ antisocial. Unii pe mine, alţii pe altul şi unii cu mustaţă pe un ţăran desăvârşit, în toată plenitudinea cuvântului, un om modern al satului învins de bătături, muncă şi alcool şi blestemat parcă de Dumnezeu să doarmă cu sapa în pat. Însă noi nu mergeam la răstignire, ca în scripturi. Mergeam la „chestionare”.

© 2007 Revista Ramuri