Centura de castitate

Un limbaj liturgic, o atmosferã austerã, cu aromã vetustã, cu obiecte ºi gesturi ceremonioase traverseazã volumele lui Nichita Danilov, de la Fântâni carteziene, spre Câmp negru ºi Arlechini la marginea câmpului, pânã la Centura de castitate, Editura Cartea Româneascã, 2007. Postmodernist mai puþin înclinat spre actualitate, spre transcrierea cotidianului în veºmântul sãu cenuºiu, despodobit, cu intruziuni autobio­grafice, Nichita Danilov este un poet al viziunii. Nu vederea obiectelor îl atrage, ci aura lor magicã, haloul de irealitate care pulseazã într-un regim nocturn, generator  de obscure destãinuiri, de litanii antrenând monoton cuvintele menite sã oficieze, sã întreþinã iluzia unui discurs: „Îngenuncheat lângã racla / Sfintei Muceniþe Parascheva, / înconjurat de alte mii / de mâini ºi chipuri ce ard / ca niºte candelabre-n întuneric, / mã rog ca picãturile de ploaie / ce bat darabana pe acoperiº / ºi se scurg în ºuvoaie prin burlane / sã se transforme într-o liturghie“ (Feofan. Liturghie).

Modelul lui Nichita Danilov în ceea ce priveºte mecanismul de producere a textului este Lucian Blaga, poetul care descifreazã semne în tot ce atinge. Ca ºi autorul Poemelor luminii, textele lui Nichita Danilov se deschid revelator. Pornind de la un gest nesemnificativ (privirea unei frunze de arþar) poetul juxtapune planuri, prelucreazã contingentul ºi îl încarcã, imperceptibil, cu deschideri transcendente, într-un ritual al corespondenþelor, al schimburilor dintre efemer ºi etern, dintre existenþa stereotipã ºi dimensiunea cosmicã. Comparaþia devine puntea de legãturã între lumi aparent incompatibile, dar purtând sensuri existenþiale profunde: „Navigând pe douã roþi / printre eºapamente, cauciucuri / ºi guri ce scot fum, / privesc frunza de arþar / lipitã de asfalt, cu câtã resemnare se lasã purtatã de vânt; / e când pe trotuarul acesta, când pe celãlalt / asemenea ºi umbrele sufletelor noastre / uitând pentru o clipã grija / zilei de mâine / trec de pe tãrâmul acesta / pe tãrâmul de dincolo. ªi înapoi“ (Priveliºte).

Aceastã cãlãtorie între lumi stã la temelia poemelor lui Nichita Danilov, construcþii labirintice, pline de uºi care dau „spre alte lumi“, de cãi ferate, de locuinþe (casa cu poduri, mirosuri, obiecte), de ceasuri (pendulul mãsurând timpul obsesiv), de crãpãturi ale scândurilor prin care ochii privesc norii. Lucrurile  stau închise în alte lucruri, ca „un hulubar etajat“, cu straturi suprapuse pe unde intrã lumina sau întunericul. Artizan al decorului care alãturã grotescul ºi diafanul, limpezimea lucrurilor ºi forma lor barocã, prinsã în vârtejuri ameþitoare, manieristã, Nichita Danilov este un poet al umbrei, al strigãtelor expresioniste, filtrate ludic sau mimate cu smerenie asceticã. Simþim în permanenþã mâna iluzionistului care ne poartã prin  spaþii eminesciene: „Mie însumi îmi sunt / râu ºi murmur / ce înalþã imnuri de slavã / amurgului pur“, dar ºi prin structuri lirice moderne cu o recuzitã grotescã ºi cu voci prefãcute în strigãt expresionist, bine regizat uneori pentru  a încãrca aceste texte împânzite de nume ciudate, de multiplicãri de trupuri („trupul sãu / se multiplica într-un numãr de treizeci de alte trupuri“), de descinderi în lumea  somnului, spre acea „dorinþã de repaos“. Tenebros, purtând pe chip masca nervalianã, Nichita Danilov poposeºte printre cifre ºi litere, atras de alchimice îmbinãri, de sonuri obscure, ermetice, de combinaþii ezoterice. Bãtrânul Feofan se scufundã într-o baie de aburi, pentru a renaºte, pentru ca trupul sãu bãtrân ºi negru sã devinã „mai limpede“ ºi mai curat decât lacrimile“ (Sleit de puteri).

Chiar titlul volumului, Centura de castitate, este o metaforã a permanentei renaºteri, a corpului care cautã calea spre tinereþea veºnicã, spre începuturi. Astfel, în poemele lui Nichita Danilov, liricul ºi epicul se îmbinã, fiindcã „personajele“ descoperã „arta de-a descuia fãrã zgomot orice uºã“. Bãtrânul Feofan încearcã sã deschidã propria centurã de castitate, semn al închiderii, dar ºi al gestului care încearcã sã spargã înveliºul, zidul, sã treacã dincolo, printr-o breºã a visului sau a magiei, prin recitirea  textelor biblice. Poemele lui Nichita Danilov sunt parabole despre timp, suflet, bãtrâneþe, despre fascinaþia construcþiei („Construieºti o lume nouã / din care nu se vede / nici începutul, nici sfârºitul“.

Nu lipsesc din poemele lui Nichita Danilov dramatizãrile, vocile care îºi rãspund, se cheamã, se atrag sau se resping ca într-un canon, ca într-o salã plinã cu ulei sfânt, agheazmã, cuvinte desprinse din textele sacre. Nu lipsesc nici jocurile spiritului, acele înãlþãri ºi coborâri proiectate cu voluptate ºi minuþiozitate, cu o recuzitã dupã chipul ºi asemãnarea taumaturgului gata sã provoace o dispariþie miraculoasã în spatele unei perdele de fum, deºertãciune a oricãrui asediu de interogaþii ºi taine care se risipesc. Ca ºi în Câmp negru sau Arlechini la marginea câmpului, ºi acum distingem tendinþa lui Nichita Danilov de a recrea un spaþiu grotesc, expresionist, destructurând ironic, bacovian, tenebroasa þesãturã de imagini vizionare. Regãsesc în aceste decupaje terifiante ºi glumeþe, exaltate ºi jucãuºe, umbra lui Mihai Ursachi, poetul rafinatelor urzeli cãrturãreºti: „Se aude pleoscãit de glasuri. În noapte / capete roºii ºi negre / se leagãnã pe valuri. De pe malul celãlalt, / mã strigi tu, copile? // Stau pe bancã ºi privesc în gol: / mi-e faþa ca o mascã de alcool. / Mâinile înroºite pe masã / ca niºte feºtile // þi le simt înfipte în umbra mea, copile...“ (Capete roºii).

E atâta plãcere în aceste poeme care destructureazã ceremonialul limbajului fascinat de litere ºi cifre, de tenebre liturgice ºi manieriste combinaþii, de austeritate monahalã ºi pilduitoare ritualuri.

Cu armele postmodernismului, Nichita Danilov traverseazã þinuturi de carton ca ºi când ar pãtrunde în cãmãrile sacre ale unui templu plin cu mirodenii, cu voci înãlþând psalmi sau parabole nesfârºite. Masca celui înconjurat de lucruri sfinte sub lumina din vitraliile catedralei face loc spiritului ludic gata oricând sã substituie limbajul tranzitiv cu scânteieri romantice sau suprarealiste, cu vârtejuri expresioniste. Universul liric al lui Nichita Danilov poartã mereu o „centurã de castitate“. Spre a nu fi maculat. Spre a-ºi menþine seninãtatea. Dincolo de zidurile înnegrite ale încãperilor sfinte. Dincolo de umbre, goluri, uºi, coridoare. Ocheada ºtrengãreascã este semnul privirii înapoi. Spre acea þarã greu de descris, inefabilã ºi eternã a poeziei: „Ce fel de þarã-i aceasta ºi a cui? / Scot un chibrit ºi aprind o þigarã. / Poftim, ia un drops / sã-þi mai îndulceºti gura amarã“ (Þarã).