Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Pagini de jurnal (7)

        de Gheorghe Grigurcu

Teribilă e noţiunea de păcat. „Păcatul cu cugetul este reaua întrebuinţare a gîndurilor” (Talasie Libianul). Dar cum, Doamne, să acorzi stihiei mentale o ordine, o direcţie potrivit intenţionalităţii care nu e decît, mai totdeauna, un cadru prea strîmt? Cum să înghesui într-o cutie un miros care a ajuns să umple odaia? Cum să închizi adierea vîntului într-un borcan? „Păcatul apare atunci cînd vrei să foloseşti bunurile pămînteşti spre a te separa de Creator” (Fericitul Augustin). Dar cine ar fi în măsură a departaja relaţiile infinit multiplicate, infinit fluctuante, versatile, ale lucrurilor cu Cauza originară ce se răsfrînge în Sine spre a se răsfrînge asupra lor? „Cel mai primejdios lucru este ca cineva să fie bolnav şi nici măcar să nu ştie că e bolnav” (Sfîntul Ioan Gură de Aur). Dar inconştienţa „bolii” nu implică o degrevare de răspundere? Inconştienţa nu e un păcat, chiar dacă, pentru un ochi clarvăzător, iscă păcate, ci o stare moral-neutră, ce se cuvine luată ca atare. Din pricina labilităţii modului în care înţelegem păcatul, suntem dispuşi nu doar a nu-l sesiza, ci şi a-i lăţi nemăsurat suprafaţa de manifestare, a-i suspecta prezenţa printr-o hipervigilenţă de tip poliţienesc. Inchiziţia n-a purces dintr-o asemenea tristă exagerare? Cădem astfel, în chip paradoxal, în starea de păcat pe care ne silim a o stîrpi, prin disjungerea tendenţioasă, prin răutăcioasa fărîmiţare a existenţialului. Atentăm la unitatea fundamentală a acestuia, la absconsa sinteză a celor ce sunt, de dragul unei analize etice insaţiabile de propria-i performanţă. „Esenţa Răului care domină în lume, arată Vladimir Soloviov, constă în înstrăinarea reciprocă şi dezbinarea tuturor existenţelor, în a le opune şi a le exclude reciproc”. Această vrajbă a existenţelor pe care o aţîţăm, fie şi cu bunele intenţii cu care e pavat şi Infernul, nu e oare un păcat? A denunţa prea multe păcate nu e oare la fel de perdant ca şi a stabili prea puţine?

*

În Vinerea Mare 2010, la un post tv., un preot cu un abdomen proeminent, peste care barba i se revărsa îmbelşugat în lungime, ca şi lateral, emiţînd vorbele cu o dificultate legată de amestecul lor cvasipermanent cu firele impresionantei pilozităţi, propăvăduia nu altceva decît o iubire „moderat㔠pentru copii şi animale. Să ne măsurăm aşadar iubirea cu cotul, s-o limităm la vreme. Pentru că altminteri ne paşte o mare sminteală a sufletului, un păcat urît de tot. Acela de a nu-L iubi îndeajuns pe Dumnezeu. Ca şi cum Domnul ar fi o abstracţiune, un soi de schelet al minţii noastre, care se cuvine a rămîne aşa, descărnat, la o lecţie de religie, aidoma uneia de anatomie, spre a ne mîhni, a ne înstrăina. Ca şi cum iubirea pentru creatură n-ar trece prin Dumnezeu şi iubirea pentru Dumnezeu n-ar trece prin creatură (1 Ioan 4, 8, 16 ). Ca şi cum Isus n-ar fi spus răspicat că iubirea de Dumnezeu şi iubirea aproapelui nu sunt decît două feţe ale aceleiaşi medalii (Matei 22, 36, 40 ). Iată că, împotriva zicalei, nu doar ce face popa, dar nici ce zice popa nu se cade orbeşte urmat…

*

„Totdeauna să faci cu un lucru mai puţin decît crezi că poţi face” (Carl Sandburg).

*

O egolatrie atît de adîncă, încît să te goleşti de tine şi să te umpli de Lume.

*

După cîteva decenii, X îmi apare încă tînără, ca o floare presată într-o carte. Fantomatic de tînără.

*

Visuri care se topesc în lucruri cum o bucată de zahăr în ceai.

*

Poate că trăim – ce zic? e sigur că trăim – vieţi paralele. Căci suntem atît de deosebiţi de la un registru la altul, de la o împrejurare la alta, de la un ceas la altul, încît nu ne e îngăduit a încerca, în bună credinţă, o armonizare a acestor experienţe atît de felurite în natura lor, înţelegerea lor sub semnul unei coerenţe. Şi
n-am neapărat în vedere acel joc de umori care se strîng şi se dilată aidoma unui acordeon. Acea pestriţă combinaţie de platitudini (monotonia, plictisul, automatismele) şi ascuţişuri ce pot răni (contrarietăţile, iritările, mîhnirile de tot felul), ca şi fără scăpare, în condiţiile unei vieţi pe care poate doar un mediu monahal (însă nu sunt deloc convins că în toate cazurile) ar putea-o pacifica. Reflectez la diferenţele radicale dintre impulsurile pe care obişnuim a le socoti negative, ale respingerii, aversiunii, şi cele pe care le resimţim drept pozitive, ale comprehensiunii, empatiei, la cele dintre prozaismul abrutizant al vieţii curente şi deschiderea sufletească, cu al său fior expiator. Şi nu în mai mică măsură la flagranta deosebire, ca şi cum ai trăi în două medii eterogene, în cel aerian şi în cel acvatic, amfibiu moral, dintre starea erotic-senzuală şi cea angelică, de iubire castă pentru aproapele, pentru fiinţele neajutorate, inclusiv, cum se întîmplă la mine, pentru necuvîntătoare şi chiar pentru obiectele neînsufleţite. Pe de o parte, o culme a materiei jubilînd în starea sa de proliferare, pe de alta, reducţia materiei sub semnul iubirii divine. A acelei iubiri extatice despre care vorbeşte Sfîntul Dionisie Areopagitul, şi nu numai el, care ne îngăduie să ieşim din noi înşine, pentru a ne umple de o iubire care este echivalentul lui Dumnezeu. Un chip al nostru contopit cu al Său… Îţi dai seama că nu poţi avea o concomitentă îndreptăţire lăuntrică pentru ambele ipostaze. Una aruncă asupra celeilalte o umbră a eschivei. Intervine o marginalizare reciprocă. Poate nu se produce un conflict deschis, sîngeros, ci, fapt mai grav, o intoleranţă mocnită, cronică, pe care o percepi ca o inadecvare dintre două lumi foarte diferite, ca o adăstare în intermundii. Cineva pare a butona comenzile vieţii astfel ca aspectele neconcordanţei să intervină în succesiuni ce nu îngăduie o unificare, viaţa nefiind altceva decît, cum spune Simone Weil, „o armonie ce trăieşte fără încetare în pericol şi e salvată în fiecare clipă”. Uneori nu e salvată… Acrobat al acestui risc, individul cu o viaţă lăuntrică are parte nu doar de prăbuşiri, ci şi de o tensiune continuă, de o încordare a musculaturii sufleteşti cu istovitoare efecte. Se poate ivi o veritabilă patologie existenţială, o suferinţă căreia medicina
nu-i dă de capăt cu toate subtilităţile laboratorului psihanalitic, căci are o origine nativă, e o predestinare pe care nu o poţi schimba, aşa cum nu poţi smulge un lucru din propria-i materie. Să fie această combinaţie de factori ireconciliabili un izvor de energie ori de secătuire a fiinţei? Oricum, nu ne putem sustrage lesne alternanţei lor nu o dată dureroase, precum într-un spital, după cum observa Baudelaire, în care fiecare bolnav e posedat de dorinţa să-şi schimbe patul. Patul sau fiinţa? Nu reprezintă acest neastîmpăr al dispoziţiilor noastre o privire aruncată în abisul în care ne-am putea despovăra de profilul dat al unei individualităţi? Şi ce semnificaţie au acele vise în care eşti nu doar tu, în fiinţa ta ca atare, cu stare biologică şi civilă inconfundabilă, ci şi altul sau alţii, multiplicat într-o identitate ce se relativizează, devine stranie alteritate? Cum ne vom recupera eul cînd acesta nu va mai avea chipul său pămîntesc, cînd se va lăsa în îmbrăţişarea principiului său secret?

*

„Nimic nu se aseamănă cu simţul războiului, nu doar pentru a proteja o operă, a o pune la adăpost, a o sanctualiza, ci şi pentru a o duce la bun sfîrşit şi a păstra neatinsă, împotriva «vînturilor, mareelor şi năvălirilor», dorinţa de a o continua. Uitasem această expresie a lui Voltaire. Însă trebuie să spun că mă încîntă şi că acesta e modul în care îmi place să mi-i închipui pe scriitorii pe care-i admir: trăind şi murind cu arma în mînă… La război ca la război, precum marele Valmont… «pictor la bătăliilor», la fel şi eu (…). Pentru că tocmai la această artă a războiului ar trebui să ajungem. Adică la acest cîmp de luptă pe care-l reprezintă, concret, în detaliu, scena literară sau filosofică. Sau la această continuă stare belicoasă care este, dacă dăm crezare şi celor mai mari, viaţa unui scriitor. Kafka, bunăoară. Kafka, adică cel care, după cum ştiţi, era un admirator al lui Napoleon şi care vedea în ezitările împăratului în lupta de la Borodino sau în scenariul retragerii din Rusia adevărul încifrat al «campaniilor» şi «manevrelor» care constituiau aspectele obişnuite ale existenţei sale de romancier…”. (Bernard-Henri Lévy).

*

Să reprezinte subtilitatea un subterfugiu al adevărului care se plictiseşte, fuge de sine? O cochetărie cu minciuna? „O situaţie apropiată de înşelătorie, se pronunţă La Bruyčre, de la una la alta pasul alunecă”. Ori e năzuinţa minţii spre o sinteză supracognitivă, supraetică, în care adevărul şi minciuna nu se mai despart?

*

Subtilitatea: un joc cu Neantul, cum al unui dresor cu o fiară.

*

Egolatria, fatalmente inclusă în orice gest ce ţinteşte creaţia. Individul empiric poate fi nespus de modest, de umil, acceptîndu-şi ratarea, dar nu şi cel creator.

*

Nu din interes ci din slăbiciune, ca să zic aşa (milă, duioşie, politeţe etc.), s-ar putea zice c㠄linguşeşti” persoane care în realitate nu te încîntă. Din delicateţe (consecvenţa poate fi şi ea o delicateţe), perseverezi, chiar dacă dezamăgirea sporeşte…

*

„Izolarea devine tot mai feroce în raport cu grupările tot mai puternice, politiceşte controlate, ce se formează, grupări suspicioase cu ai lor şi ostile faţă de cei taxaţi ca fiind de altă parte. Parte din produsul social ce revine străinilor nu este suficientă tuturor, ceea ce îi mînă pe aceştia, dincolo de concurenţa generalizată, la o concurenţă disperată între ei. Toate acestea lasă urme în fiecare individ. Cel scutit de umilinţa alinierii nemijlocite se vede marcat tocmai de respectivul privilegiu al unei existenţe ce apare ca fantomatică şi ireală în procesul vieţii sociale. Relaţiile dintre exilaţi sunt cu mult mai otrăvite decît cele dintre autohtoni. Măsura lucrurilor este alterată, întreaga optică este zdruncinată. Sfera privată se impune disproporţionat, grăbită, vampirizantă, tocmai pentru că ea nici nu mai există de fapt şi încearcă să-şi dovedească cu înfrigurare viabilitatea. Sfera publică se confundă cu jurămîntul de credinţă, fie şi tacit, faţă de conformism. Privirea are ceva din aerul maniacal şi îngheţat şi nu mai puţin rece al înhăţării, al înfulecării, al luatului cu japca. Nu mai salvează decît diagnosticul demn pus ţie însuţi şi altora, încercarea de a te sustrage prin conştiinţă, dacă nu de la dezastru, atunci măcar de la funesta lui violenţă, violenţa orbirii” (Adorno).

*

Viaţa se consumă mai cu seamă în punctele ei aurorale. Odată cu terminarea copilăriei, e ca şi epuizată în privinţa resurselor sale celor mai preţioase (candoarea e mare consumatoare de energie). Prima tinereţe e dezorientată, laxă, nătîngă (las’ că adesea şi a doua!). Se nutreşte cu puţinul ce-a mai rămas din substanţa primară, negăsindu-şi echilibrul, balansînd stîngaci între un trecut al fiinţei pe care nu l-ar mai putea reconstitui şi un viitor ce, inexistent fiind, nu-i poate oferi nimic. Maturitatea se doreşte autarhică, însă are nevoie de o vocaţie proprie. Există un talent de-a fi matur pe care nu-l posedă oricine. Cei care nu-l posedă se reîntorc spre începuturi, spre icoanele anilor idealizaţi graţie neîmplinirilor ori spre o resignată adăstare a bătrîneţii. Dar s-ar prea putea ca, în ciuda indicativului calendaristic, bătrîneţea să nu aibă fiinţă. Să apară doar un teren viran, un loc pe care constaţi că nu s-a clădit efectiv nimic, ocupat de o piramidă de reflexe şi umbre, dispărînd ca şi cum n-ar fi fost. Aşa cum spune undeva Proust, unii înfruntă sfîrşitul obştesc cu indiferenţă nu pentru că ar avea mai puţin curaj decît alţii, ci pentru că au mai puţină imaginaţie. Golul cu care se însoţeşte crepusculul nostru e, la rîndul său, perceput doar de cei cu imaginaţie. E durerea imaginaţiei de a-şi adînci condiţia, nu neapărat raportîndu-se la incongruenţa sa cu realul, înfruntîndu-se cu realul, ci făcînd tot mai mult abstracţie de acesta, suficientă sieşi. Ca o frunză galbenă ce pluteşte în vînt, uitînd copacul ce i-a dat naştere…

© 2007 Revista Ramuri