Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Încurcate sunt căile conştiinţei

        de Nichita Danilov

„Dumnezeu să o ierte şi să se odihnească în pace lângă părintele ei pe care l-a iubit atât. Eu am iertat-o demult. Chiar dacă a fost nedreaptă cu mine şi a făcut-o de multe ori pe biata mea mamă să sufere când asculta Europa Liberă, iată că viaţa le nivelează pe toate. Am o strângere de inimă acum, aşa cum am avut când s-a prăpădit un alt adversar al meu, Moses Rosen. Nu e uşor nici când încep să-ţi dispară inamicii. Pot spune că o parte din tinereţea mea a murit o dată cu ea“. Cuvintele acestea aparţin lui Corneliu Vadim Tudor, la aflarea morţii Monicăi Lovinescu. În ele se simte, deopotrivă, şi orgoliu, şi fariseism, şi milă creştină, şi regretul unui om pe care caracterul sau poate istoria l-au împins să fie unul din detractorii săi cei mai înverşunaţi. Corneliu Vadim Tudor doreşte să pară în ochii publicului un bun creştin. Mijloacele la care apelează ţin însă de o recuzită ce ne trimite cu gîndul la manele sau la filmele indiene. „Dumnezeu s-o ierte – spune el – că eu am iertat-o de mult…”. În sinea sa, senatorul se crede la fel de iertător şi blajin la suflet ca însuşi Domnul. Apoi tribunul adaugă, în stilul său caracteristic: „Chiar dacă a fost nedreaptă cu mine şi a făcut-o de multe ori pe biata mama să sufere cînd asculta Europa Liberă”. Cum să vă spun, trebuie să fim înţelegători, e posibil ca biata sa mamă, pentru care am tot respectul, să fi suferit. Poate că-i era ruşine că fiu-său, la care ţinea ca la ochii din cap, scria poeme de laudă închinate Ceauşeştilor, urîţi de toată lumea. Frigul, foamea, întunericul şi cultul personalităţii trezeau în populaţie sentimente greu de stăpînit. Chiar şi o mare parte din cadrele de partid abia aşteptau sfîrşitul regimului. Prin urmare, e posibil ca nici mama lui Corneliu Vadim Tudor, pe care eu mi-o închipui ca pe o femeie de bun simţ, să nu-i fi iubit pe Ceauşeşti. Parlamentarul adaugă: „Iată că viaţa le nivelează pe toate…”. Oare viaţa, nu moartea? Desigur că moartea, care-i aduce la acelaşi numitor şi pe cei buni, şi pe cei răi. Totuşi, Corneliu Vadim Tudor nu e lipsit de sinceritate. „Am o strîngere de inimă, mărturiseşte el, aşa cum am avut cînd s-a prăpădit un alt adversar al meu, Moses Rosen…”. Poate că Moses Rosen a fost un adversar al senatorului. În ce-o priveşte pe Monica Lovinescu, e vorba de altceva. Ea nu avea cum să fie un adversar şi nici măcar un detractor al tribunului. Ea era, întra-adevăr, un adversar de temut al regimului Ceauşescu, nu al lui Corneliu Vadim Tudor. Nu e de mirare, deci, că dictatorul a încercat, apelînd la toate mijloacele, inclusiv teroarea, s-o elimine. Monica Lovinescu avea toate motivele să urască din tot sufletul comunismul. Ura nu i-a fost insuflată prin educaţie, ci ea e rezultatul terorii la care au fost supuşi părinţii ei. Problemele au început încă din 1948, după debarcarea regelui şi izgonirea lui din ţară. Monica Lovinescu a cerut azil politic. Regimul a reacţionat dur, mama, Ecatarina Bălăcioiu, soţia criticului Eugen Lovinescu, faţă de care, pare-se, Corneliu Vadim Tudor, îşi manifestă, cu onestitate, admiraţia, a fost arestată, torturată bestial de organele de Securitate, ucisă şi aruncată într-o groapă comună, la închisoarea de la Jilava. Episodul nu s-a sfîrşit aici. Regimul a împins lucrurile pînă la absurd: procurorul care a instrumentat cazul Ecaterina Bălăcioiu a primit, drept recompensă, pentru zelul de care a dat dovadă, o repartiţie, mutîndu-se în apartamentul familiei, unde altădată, cu cîţiva ani în urmă, se desfăşurau şedinţele cenaclului „Sburătorul“. Biblioteca a fost confiscată, transportată şi arsă, mai rău decît în vremea nazismului, într-o casă conspirativă. Probabil că aceste amănunte, din biografia Monicăi Lovinescu, mama senatorului Corneliu Vadim Tudor nu le cunoştea. Dacă
le-ar fi cunoscut, s-ar fi amărît şi mai mult, văzînd că fiul ei e angajat, cu toate armele şi muniţiile, la o campanie murdară. Securitatea a urmărit-o îndeaproape de cînd a ales exilul şi pînă la căderea lui Ceauşescu... Şi, probabil, mult timp după. Dintr-un fel de reflex, dobîndit în anii dictaturii, ea a continuat, pentru mulţi din slujitorii regimurilor ce s-au succedat de-a lungul acestor ani bulversaţi de tranziţie, să fie considerată un duşman de temut al României. Apogeul „supravegherii” a fost atins în anul 1977, cînd Monica Lovinescu a fost atacată în curtea casei sale, situată pe strada François Pinton, din capitala Franţei, de către doi terorişti palestinieni, năimiţi de oamenii regimului Ceauşescu. Ordinul a fost dat, conform mărturiilor generalului Pacepa, de însuşi dictatorul României. Nicolae Ceauşescu ar fi putut da ordin ca Monica Lovinescu să fie ucisă. Dictatorul nu a vrut însă s-o transforme într-un martir. A dorit doar să-i închidă gura. Cum? Zdrobindu-i „dinţii, falca, braţele”, ca să nu mai „poată niciodată vorbi sau scrie”. Agresiunea a fost condusă de un consilier pe probleme de terorism al lui Arafat, Hani Hassan, un colaborator al Securităţii statului român, purtînd un nume de cod străin, „Annete”.

În urma atentatului, Monica Lovinescu a stat o zi în comă, cu un tramatism cranian, cu o fractură la baza nasului şi un hematom întins pe tot braţul. Agresiunea n-a avut efectul scontat. Vocea s-a a devenit şi mai virulentă… Probabil că mama senatorului n-a cunoscut nici acest episod din viaţa Monicăi Lovinescu, altfel l-ar fi oprit pe fiul ei, angajat la revista Săptămîna, să se lanseze într-o campanie furibundă de denigrare a disidenţilor români dinafara şi din interiorul ţării. „Am o strîngere de inimă acum – spune Corneliu Vadim Tudor – aşa cum am avut cînd s-a prăpădit un alt adversar al meu, Moses Rosen. Nu e uşor nici când încep să-ţi dispară inamicii. Pot spune că o parte din tinereţea mea a murit o dată cu ea…”. M-aş fi aşteptat ca senatorul să facă o mărturisire mai bine trucată, cum face cîteodată, în clipele de cumpănă, preşedintele Băsescu. „Da, am greşit, ar fi putut spune el. Am jignit-o de nenumărate ori, punîndu-mă în slujba unei cauze nedrepte. Dar aşa au fost vremurile şi s-a întîmplat ca eu să mă aflu de cealaltă parte a baricadei. Acum, regret, dar nu mai putem întoarce timpul înapoi.” Printr-o astfel de mărturisire, creştină în esenţa ei, tribunul şi-ar fi putut spăla o parte din păcate. Într-adevăr, nu e uşor cînd îţi dispar duşmanii. Rămîi tot mai singur cu trecutul tău. E şi mai tragic cînd „inamicii”, după moarte, devin nişte eroi. Într-adevăr, o parte din tinereţea senatorului s-a stins, cum spune el, odată cu moartea Monicăi Lovinescu. Citim în această propoziţie o urmă de regret. Corneliu Vadim Tudor poseda toate datele pentru a avea parte de un viitor pe măsura înzestrării sale. Destinul i-a jucat însă feste. Alegerea pe care a făcut-o s-a dovedit a fi greşită. Poate că a fost prea slab sau prea ispitit să urce cît mai repede pe scara ierarhiei sociale. Mîna întinsă de mentorul său, autorul Principelui, marele scriitor Eugen Barbu, s-a dovedit a fi nefastă. Imediat după Revoluţie, mînat, probabil, de convingerile sale de dreapta, de admiraţia pe care o avea faţă de mareşal, faţă de Nae Ionescu şi faţă de alţi apostoli ai neamului, Corneliu Vadim Tudor a încercat să facă un pas spre PNŢCD, înfiinţîndu-se la poarta partidului condus de Corneliu Coposu. Seniorul, pe care, probabil în taină, tribunul îl adula,
i-a respins, politicos, cererea. Umilit, Corneliu Vadim Tudor s-a întors la ale sale, înfiinţînd, împreună cu mentorul său, revista România Mare, apoi Partidul. Poate că o spălare de păcate făcută în public imediat după revoluţie, l-ar fi putut apropia în timp de ţărănişti. Corneliu Vadim Tudor s-a angajat, însă, într-un război care l-a împins nu în viitor, ci în trecut. A fost o pierdere de o parte şi de alta. Discutînd cu Liviu Cangeopol despre acest episod, spre surpinderea mea, acesta mi-a spus: „Mulţi români din America sînt de părere că seniorul a greşit. Îţi dai seama ce tun ar fi avut ţărăniştii aducînd în tabăra lor un pamfletar de talia lui Corneliu Vadim Tudor?”. Cine ştie, poate că Liviu Cangeopol are dreptate. O asumare a păcatelor, pe de o parte, şi iertarea lor, pe de altă parte, ar fi fost benefică atît pentru tribun, cît şi pentru urmaşii seniorului… N-a fost însă să fie… Poate că şi breasla noastră, avînd în rîndurile ei un Corneliu Vadim Tudor spăşit şi izbăvit de păcate, dar activ politic, ar fi putut
să-şi apere mai bine drepturile. Noii noştri „tribuni”, care au cîntat în strună epoca de tranziţie şi puternicii ei, deşi sunt în graţiile dictaturii actuale, nu ridică glasul cînd e vorba de binele comun. Din păcate, istoria nu ne învaţă să fim prudenţi faţă de mai marii zilei atunci cînd aceştia sunt pe val. Abia căderea lor ne impulsionează bărbăţia. Cu siguranţă că, dacă glasul Monicăi Lovinescu, pe care altădată îl ascultam cu sfinţenie şi speranţă, s-ar auzi din nou, nu i-ar trezi la realitate. Visul lor este Nobelul.

© 2007 Revista Ramuri