O naþie fantastã

Spectacolul se pregãteºte. Subti­tlul te înfioarã plãcut –„hãrþuire textualã” -, mottourile biblice oferã conotaþii primului subs­tantiv, „oþet”, versul revelat - „Construim scârnãviile sfârºitului lumii” -  îþi aviveazã imaginaþia, iar lista de persoane te þintuieºte în fotoliu. Personajele, contaminate de stilul detaºat sau ºugubeþ – ironic al naratorului, îºi încep viaþa. Se joacã, se eschiveazã, se pãrãsesc ºi se regãsesc într-o istorie îndelung visatã,  furiºatã temeinic pânã în stãfundurile oglinzii. În acte (capitole), notate simplu cu cifre romane ori anunþate de titluri livreºti – „Caravana cinematograficã”, „Exilul ºi împãrãþia”,  „Trecute vieþi de doamne ºi domniþe” etc. – psihologia barocã a personajelor se supune celor douã arhetipuri: metamorfoza ºi ostentaþia.

Înºelatã din nou de arãtare, nu ºi de interior, Izabela descoperã în bãrbatul cufundat în consideraþiuni metafizice ºi în versuri eminescine nu pe iubitul  - „gãman ghiftuit!” -, Florentin Fãrãþarã, ci pe Quintus, pictorul – e drept, nu din Smirna! Identitãþi interºanjabile, când chipurile sunt uniforme. ªi totuºi, domnul Fãrãþarã, mânat de idealuri nobile, doreºte în centrul Bucureºtiului o halã „second hand”, numitã chiar de sine într-un interviu „Noua Catedralã a Lumii”. Pentru aprobãri, fracul – fãrã aripi -, învechit artificial  e gata.  Marea demolare poate începe. Dar, stupoare ºi nervi! Oase vechi, strãvechi apar din pãmânt. ªtiinþa are întâietate, iar Cedric, paleontologul, e numit ºef. Forþa lui de abstragere din real, de a se aplica obiectului scormonit e fãrã cusur. Bietul Fãrãþarã e întristat, în timp ce doamna viseazã – ah, romantismul! – cã e înºelatã. Pleacã deghizatã în vechiul cartier în care spãlase cândva trepte, latrine pentru a i se revela, în cãrþi - mare lucru cartea! – adevãrul. Prilej sã aparã doamna Nuþi, iar travestiul sã-ºi dovedeascã ineficienþa.

Conºtiinþã divizatã, Izabela nu-ºi gãseºte liniºtea. Trebuie sã se confeseze. Dar cui? Cezareea, prietena, e amazoanã – livrescul ucide oameni! -, mama, doamna Porumbescu, e de modã veche, ºi îngrijoratã cã fiica nu ºi-a aflat încã un rost. Comparativ cu Monixa! Atât de ordonatã, mamã a doi copii, soþie a unui vajnic ºofer de tir, iubitor de arbori, contropit de versul revelat ºi nedumerit de necesitatea construcþiei scârnãviei, când toate se fac de la sine!

Oamenii trãiesc în trecut ori în viitor fãrã a fi însã inactivi, preocupaþi de propria istorie. Doamna Porumbescu îºi aminteºte pãcatele ei din epoca trecutã, moartea soþului, supãrarea cã fabrica din cartier stricã liniºtea oamenilor, elevii pe care i-a învãþat, copilãria de fiicã de chiabur, imitarea actriþelor, putinþa iertãrii sicofanþilor. Prezentul se insinueazã viu când deschide gura ºtirbitã, pungitã. Izabela proiectezã în Cedric bãrbatul mult-visat, punând la punct strategia seducerii… Iar groapa creºte, se lãþeºte tot mai mare ºi mai mare, pânã ce concluzia se impune categoric. Scheletul este al lui Bucur, întemeietorul capitalei. Mai ales cã þine în mânã ºi o carte cu runele pierdute. ªi de parcã n-ar fi destul, identitatea pare ºi mai înfricoºãtoare. E însuºi Dumnezeu! Iar, pentru a-l regãsi întreg, meritã sã se dãrâme construitul terestru.

Dan Perºa e un narator ironic. Predispoziþia ºi-o mãrturiseºte singur, chiar în lãmuririle date romanului Cu ou ºi cu oþet. (Editura Cartea Româneascã, 2007) „Ironia e un soi de sentimentalism fãrã dulcegãrie”, citându-l apoi în sprijin pe Ioan Buduca: ironia este o creaþie spiritualã, pentru cã existã doar în procesul comunicãrii ºi nu e perceputã decât de oameni de condiþie spiritualã ºi culturalã apropiatã. ªi toate, completeazã Dan Perºa, pentru a exprima „neghiobia dramaticã a existenþei”. Nevoit - din pricina banilor! - sã transporte un os în Occident, nea Miºu (respectul se impune de la sine) se acceptã exprimat naratorial „dar oamenii trebuiau sã vadã cã partidul se implicã în toate, e-n cele ce sunt ºi-n oala de noapte..”(p.87) Obligatã, contextual, la meditaþie, Izabela se extaziazã în gând ºi la persoana a treia: „Nu mai e copilãria ce era pe vremuri, îºi spunea atunci Izabela, copilul de azi nu mai are parte de tristeþi ºi o, Doamne, tristeþea adunã în ea un sentiment al nesfârºirii timpului/.../Ar fi dorit sã se afle la þarã, în liniºtea mormântalã a unei odãi cu pereþi îmbrãcaþi în velinþe, cu o sobã de cahle ce emanã cãldura ca pe un spectru albãstrui ºi cu enormul pat al caselor patriarhale/.../Dar în camera ei nu i se afla decât oglinda ºi Izabela pãºea spre ea, întindea mâna spre suprafaþa ei ºi dându-ºi seama cã mâna ei a trecut dincolo/…/ înainta ea însãºi ºi pãºea înãuntru, cum ai trece printr-o uºã micã ºi cu prag înalt…”(pp. 135-136).

Lirismul nu e absent nici el ºi, dincolo de ironie, curgerea domoalã a frazelor – parodicã, de altfel – nu e lipsitã de seducþie. O uºoarã hãrþuire/agresare textualã aminteºte cititorului de naturelul simþitor, într-o naraþiune ce construieºte ºi denudeazã, în egalã mãsurã, iluzia, spectacularul. Nu doar atât.

Dramaticul se insinueazã firesc într-o gândire ºubred(?) exersatã, înaintând spre final. Doamna Porumbescu are vise stranii – Iisus fugind de pe cruce, oamenii orbecãind prin beznã -, neliniºtile gândului încercând sã ºi le înece în gesturile rutiniere: „ºi totuºi, deºi fãcea miºcãrile obiºnuite, nu reuºea sã revinã cu totul în lumea ei, martorul din ea rãmãsese cu un ochi deschis, nu izbutea sã-l reducã la tãcere, el scotocea în lumea nefiinþei, dându-le ghes slãbiciunilor firii ei sã iasã la ivealã, obligând-o, pe de o parte, sã se lamenteze bovaric, sã-ºi citeascã frivol din catastiful minþii regretele, iar pe de alta, într-un registru mult mai grav, îi procura gânduri de nefiinþã...” (p.266), ei, o fiinþã care învesteºte, ipotetic, cartea cu viaþã, scrisã de omul al cãrui trup s-a metamorfozat în cuvinte. 

Romanul nu se lasã repede secãtuit, pãtrunzând în adânc prin tot mai meºteºugite exprimãri. „Foarte sofisticata þesãturã textualã, care presupune o mare dexteritate stilisticã ºi o minte limpede, capabilã sã rãmânã insensibilã la cîntecele de sirenã ale poveºtii” (Tudorel Urian, „Rom. lit.”, nr.1, 2007) e verificabilã ºi în romanul Cu ou ºi cu oþet, dar naratorul însuºi devine aici personaj, într-un uºor travesti nominal. Pan Derºa, unul dintre plutonierii Cãpitanului, este ºi el aparent înrobit de mrejele unui fantastic/feeric cu centru consacrat - groapa. Evenimente stranii se petrec, Înalt Prea Sfinþitul apare pentru a-i lãuda, unul dintre cercetaºi începe un irmos, iar celorlalþi: „nu micã le fu mirarea degrabã, fiindcã irmosul îi împrejmui cu armonia lui ºi mintenaº Înalt Prea Sfinþitul, mãicuþele, prinserã a se descompune, pierind din calea lor încetul cu încetul ºi lãsând în urmã un praf de ruginã ºi de funingine ce le mânji feþele ºi mâinile. Cum nu ºtiau nici rugãciuni, nici imaginaþie nu aveau, ca sã-ºi sparie gândul, doar constatarã cã au rãmas fãrã bucate ºi cã sunt iar în beznã ºi nu se întrebarã mãcar cine sã fi fost cei cu care petrecuserã mai înainte, de unde au venit, ce hram poartã pe lume ºi ce-au dorit de la ei.”(p.261).

Aceastã comedie a literaturii – amestec de întâmplãri verosimile sau vizibil livreºti, de stiluri diferite – pare a îndreptãþi afirmaþia lui Balzac: „Noi facem realitatea”, pentru a putea adãuga: ficþionalul ne croieºte. Din aceastã perspectivã, ironia naratorului apare salvatoare. Într-o lume – romanescã ori nu - în care fantasmele sunt suverane, e necesar ca cineva sã þinã hãþurile. Altfel, rãtãcirea/nebunia ar fi atotstãpânitoare. Iluzie. Dez­nodã­mântul readuce problema scheletului. Un cãlugãr urât mirositor (îngrijea grajdurile mãnãstirii) porneºte la Bucureºti pentru a revela taina. Trufia infinitã e convertitã fantastic. Cãlugãrul s-ar fi spulberat ca un putregai (nu înainte de a dezvãlui conþinutul Cãrþii), spune Cedric ziariºtilor – versiune care, de fapt, le aparþinea.  Lumea moare, se naºte într-o harababurã de epoci, domnul Fãrãþarã tot sapã – în cãutarea identitãþii?! -, Cedric cautã, Izabela îl cere de bãrbat.., iar ultimul capitol, XLI, reînvie limba cronicarilor pentru a-L preaslãvi pe Dumnezeu ºi se adreseazã românului: „Ascultã, române, cuvîntul Domnului. Omul e aidoma clipei. Dintr-o întrebare nãscîndu-te, într-o întrebare nedezlegatã o sã mori.” ªi va trãi precum în acest roman.

M-am întrebat, probabil didactic, care este tema, realitatea ordonatoare a acestui demers romanesc. Identitatea? Cãutarea fãrã noimã? Cutreierarea de fantasme? Iluzia? Conºtiinþa sfâºiatã? Neputinþa? Cartea ºi rãtãcirea pe care pierderea ei o aduce? ªi de ce cu ou ºi cu oþet? Semantica expresiei ne induce oare resurecþia urmatã moralizãrii? Sau n-a fost suficient oþetul pentru a conota inebranlabil chinul? ª.a. Pentru cã romanul lui Dan Perºa, aiuritor, fantast, nu se sfârºeºte odatã cu ridicarea din fotoliu. Continuã.