Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Gheorghe Izbăşescu la Athena

        de Dumitru Chioaru

Călătoria în Grecia a fost pentru poetul Gheorghe Izbăşescu, multă vreme, doar o experienţă imaginară/ livrescă. În volumul Experimente mentale. Poemele de la Athena (Ed. Limes, 2009), această experienţă a devenit reală, ca împlinirea unui destin dezvăluit de oracol. Volumul conţine, în Addenda, un album de fotografii făcute în sejurul atenian, alcătuind dovezile indubitabile ale realităţii de la care se revendică poemele, trăite iar nu închipuite, dintr-un exces documentar ce frizează puţin ridicolul. Acest context fotografic riscă să-l conducă pe cititor la o înţelegere eronată a textului, drept jurnal de călătorie realizat sub formă de poezie ocazională. Noroc că titlul volumului avertizează asupra „experimentelor mentale” ale acestei călătorii reale, pe care Gheorghe Izbăşescu a făcut-o de nenumărate ori în gînd. Era, aşadar, mai bine ca albumul fotografic să lipsească, lăsînd să vorbească, în toată bogăţia şi ambiguitatea lui semantică, textul.

Scriind în 2003 despre antologia de autor Melodrama realului, apreciam călătoria acestui „Ulise al oraşului” drept o „Odisee postmodernă”, remarcînd c㠄unificate de motivul călătoriei, fragmentele acestei epopei refac drama omului modern cu o conştiinţă scindată între memoria mitului pierdut şi inconsistenţa ontologică a cotidianului. Izbăşescu nu actualizează modelul rapsodului homeric, ci pe cel al aedului de tipul lui Orfeu, fără a face o poezie orfică în sensul estetic al termenului, avînd mai degrabă conştiinţa apartenenţei la o vîrstă cînd poezia încearcă să se regăsească din aventura ei autodistructivă la origini, resemnificînd realul prin mit. Imaginarul său fabulos contopeşte planurile într-o viziune în care limbajul redevine simbol al adevărului întemeietor al fiinţei”, interpretare valabilă în oarecare măsură şi pentru înţelegerea Poemelor de la Athena. Coborînd însă din imaginar în „Athena de azi”, Izbăşescu constată ironic că magia acestui leagăn al culturii şi civilizaţiei europene, unde sosesc „grupuri de tineri afro-asiatici aduşi/ din răsărit/ de vapoare cu ochi umflaţi de nesomn:/ sperând la cetăţenia de europeni comunitari”, pare a se destrăma în decadenţa unui loc turistic de pe harta lumii noastre deschise. Dar poetul este un altfel de turist, pentru care călătoria reprezintă o continuă evadare din prezent în istorie şi mit, un iniţiat în tainele ei ce o reînscriu în durată.

Atena lui Izbăşescu „apare ca un murmur de albe acoperişe”, în care timpul pare reversibil, amestecînd oamenii şi zeii într-o mare scenă de teatru. Deşi poemul respectă, în deschidere, convenţiile unui jurnal de călătorie, notînd întîmplările şi impresiile de turist, acesta deviază insesizabil într-un discurs în care realul se intersectează cu fantasmagoricul, reconfigurînd imaginea Atenei eterne: „instalat cu John la hotel-Asthor din Athena/ luam micul dejun pe terasă/ şi hărţuit de memorie priveam pe terasă/ platoul stâncos al Acropolei urmărind curios/ dacă cele opt vânturi comprimate/ şi azi mai aduc printre propilee pustii/ averea zeilor din scufundate corăbii pe mare” (strada lui Pericle). Personaje legendare sau istorice, ca Tezeu, Pericle şi Temistocle, Eschil, Socrate şi Platon, reînvie pe Acropole, reluîndu-şi rolurile de întemeietori ai cetăţii sau de eroi în războaiele cu perşii, de cetăţeni participanţi la „concursul Dionysiilor orăşeneşti” sau la „febra maieuticii” socratice, în vreme ce turiştii de azi sunt înghiţiţi de memoria fabuloasă a locurilor: „aşa-i Temistocle? voi sunteţi azi mai vii/ decât noi în tavernă/ cu navele biciuite de faruri prin porturi/ înscrişi la Delfi pe «coloana de şerpi»/ potopiţi cu ofrande de toată Hellada//iar acum ne măsuraţi eroarea ce trece/ din carne în gând/ cât vinul din pahare înaintează trufaş/ şi el pe furiş spre mâinile noastre/ să regăsim/ viaţa trăită cândva sub bolţi de măslini// (ca ieri când John şi-a citit cu uimire numele:/ VACIOU/ pe plăcuţa unei străzi dintr-un cartier antic/ lângă Acropole/ şi chiar a fotografiat-o ca pe-un document insolit)”(noaptea sfântului Dhymitrios). Poetul se integrează astfel atmosferei magice a Atenei eterne, marcînd o prezenţă pe cît de reală, tot atît de fantasmatică, prin mulţimea de figuri şi roluri în care se proiectează: „însă eu atunci umblam/ după vestmântul celor înviaţi din morţi// chiar sfera capului nepăsătoare sta şi ea/ cu spatele la trup şi niciunul/ n-avea răspuns dârzeniei celuilalt pe potrivă/ să aflu ce pericole faste îmi vin într-ajutor//cât cei netulburaţi dormeau stingheri la hotel/ cât sfera capului meu înălţată printre pături/ de nori/ reuşise şi ea să iasă la iveală/ utopică tăind o vale adâncă de polei în cetate”.

Întors de la Atena, Izbăşescu este încredinţat că această călătorie înseamn㠄o ofrandă pentru calea arinilor din Lăicăi”, locul său de baştină, unde urmează să dea „un banchet cu vedeniile dragi/ la curtea ispitelor intonând imnuri/ cu vuietul solemn al părinţilor din părinţi” (la aniversară), împlinind astfel o aspiraţie colectivă. Versurile sale au o tonalitate imnică, reactualizînd în respiraţia lungă şi gravă a ingabamentului, contrapunctată de accente ironice, care dau aspect colocvial, menirea antică a poeziei de a celebra creaţia zeilor şi istoria oamenilor. Evocarea legendarei lumi elene este pătrunsă de o vibraţie lirică profundă, ca în acest fragment de forţa şi expresivitatea marii poezii: „astfel Egeu zărind la catarg funebrele aripi/ a crezut că-şi pierduse fiul/ şi-o nevăzută săgeată-l izbi drept în inimă/ că leşul/ moale-i căzu lîngă un trunchi de măslin// spuneţi voi norişori de gâze mâţişori de toamnă/ vocile voastre surghiunite în lanţuri acum/ nu sosesc pe Acropole/ să vedem apa mării cum se preface în vin?//că un simbol oricât de mic întreţine în minte/ vlăstarul spiritului cu desene pline de îndrăzneală/ de-aceea/ spre a găsi nimicului o-ntrebuinţare la modă/ cu picioruşe asudate de copil m-am apropiat/ ca-ntr-un joc primejdios de legendarul măslin// şi precipitat i-am pipăit coaja bătrână/ sub care/ se mai auzea bătând inima nefericitului tată/ de parcă-ar fi avut rotile de rezervă:/ că printre relicve antice/ frumuseţea anevoie tinde spre seninătate” (experiment mental, 1), dar care oboseşte atunci cînd insistă pe o prea ternă notaţie de jurnal.

Experimentele mentale ale lui Gheorghe Izbăşescu descoperă o Atenă care „mai degrabă e o bibliotecă a lumii/ spălată filă cu filă de părul meu de scorţişoară/ şi uscată la vânt”, pentru care reprezintă un ghid poetic menit să trezească turistului hedonist de azi memoria culturală care-l face contemporan cu nemuritorii ei oameni şi zei.

© 2007 Revista Ramuri