Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Cunoaşterea de sine prin ceilalţi

        de Paul Aretzu

Mulţi oameni proeminenţi nu ezită să-şi identifice modelele sau să-şi recunoască afinităţile cu anumite valori. Totodată, sunt preocupaţi de cunoaşterea de sine, recurgând la experienţe de viaţă sau livreşti. Evocându-l pe Mircea Eliade, în Exerciţii de admiraţie, Emil Cioran remarca prezenţa acestei dualităţi, „este natura şi şansa lui să poată trăi simultan sau rând pe rând la niveluri spirituale diferite, să poată, fără dramă, să studieze extazul şi să urmărească anecdoticul”. Curiozitatea vie, responsabilitatea scrisului, dar şi expresivitatea scriiturii sunt apanajul spiritelor lucide.

În 1935, Mircea Eliade publică volumul Şantier, subintitulat roman indirect, structurând însemnările autorului din perioada bursei indiene (1928-1931). Întâmplări cuprinse într-o variantă iniţială, brută, fuseseră deja folosite într-o serie de romane, Isabel şi apele Diavolului (1930), Maitreyi (1933), Lumina ce se stinge (1934), Întoarcerea din rai (1934), fiind eliminate din forma finală a jurnalului. Interesat în egală măsură de cercetarea spiritualităţii orientale, dar şi de evoluţia propriei persoane, autorul pledează, în aceste însemnări, pentru autenticitate: „Orice e viu se poate transforma în epic”. Demonstraţia susţine că un jurnal poate fi, deopotrivă, un bun roman, importantă fiind acuitatea trăirii, experienţa directă. Notarea întâmplărilor zilnice captivează prin caracterul lor veridic: cursuri, prietenii, voluptatea etimologiilor sanscrite, exotisme, erotisme, acomodări, adică observaţii introspective, distracţiile vârstei tinere, depresii, meditaţii... Mircea Eliade se iniţiază, trăieşte aproape orice pentru a (se) cunoaşte. Existenţa este, cu siguranţă, şi un fenomen narativ. Iar cartea are dublul aspect, de jurnal şi de bildungsroman, pentru creşterea sufletului meu. Se remarcă o indiscreţie aproape inocentă, precum şi uşurinţa cu care se trece din zona biografică în cea epică. Autorul elimină din jurnal orice nu pare natural, fiind motivat de „nerăbdarea aceasta, emoţia aceasta de a surprinde ceva, de a pătrunde în suflet şi a oglindi ceva aici [în jurnal, n.n.]”. Este perfect conştient de alcătuirea sa duală, de înclinaţia spre aventura epică şi de relaxarea în rigoarea cercetării. Jurnalul este latura ludică a discipolului, a studentului plin de entuziasm. Prin el se detaşează şi se observă. Este şi cartea unui experiment, a urmăririi unei febre intelectuale: „am impresia că mă găsesc într-un laborator de unde vor ieşi mai târziu opere de seamă”. Dar jurnalul nu este numai autoscopic, ci şi periscopic, înregistrând represiunile revoluţiei civile din India. Mentorul său, Dasgupta, îi reproşează că asistă la astfel de scene tulburătoare. Diaristul este, la rândul său, nemulţumit faţă de atitudinea ambiguă pe care o are, de a nu putea alege între esenţialitatea ascetică a filosofiei indiene şi organicitatea romanelor pe care le proiectează: „De ce mi-a fost mie ursit să fiu un erudit pasionat de vulgaritate, de rătăcire, de aventură?” Şantier este jurnalul unui tânăr însetat de viaţă, de cunoaştere, având geniul vârstei.

Criticul şi istoricul literar Cornel Ungureanu, atras insistent de personalitatea lui Mircea Eliade, căruia îi dedică mai multe studii, are ideea să scrie un pandant la această agreabilă şi atât de în spiritul epocii sale carte aurorală, numindu-l Şantier 2. Un itinerar în căutarea lui Mircea Eliade (Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2010). Proiectul datează din 1968, după cum mărturiseşte autorul, provocat de intenţia de a da de urma corespondenţei unui indianist reputat, Kőrösi Csoma Sándor, aflată în posesia lui Giovanni Szucs, din Zăgujeni, dar şi a unei lăzi cu manuscrise şi moaşte, depozitată la Bocşa. Suntem plasaţi într-o zonă a misterului şi aventurii, avertizaţi şi de motto-urile care pomenesc misticul Graal. Se potriveşte şi cu interesul distinsului profesor timişorean pentru Eliade şi pentru Tibet: „India mea este personalitatea lui Mircea Eliade” (p. 10). Avem, deci, un jurnal insolit, reluat şi abandonat de mai multe ori, aducând în prim-plan o societate bănăţeană arhaică şi fabuloasă, care constituie, în replică la sacrul Pamir, un alt centru al lumii. India lui Cornel Ungureanu este, de fapt, Banatul, cu focarul în Zăgujeni. Personaje, evenimente, simboluri din jurnalul lui Mircea Eliade se întrepătrund cu lumea realist-ficţională a bănăţeanului. Un manuscris al celebrei Bardo Thödol, care aparţinuse lui Van Manen, secretarul Societăţii asiatice din Calcuta, se bănuie că se află într-un sat bănăţean. Dar şi învăţături orientale privind întrupările repetate, căderile sau purificările nirvanice, karma sau samsara par a contamina aceleaşi tărâmuri. Se formează o echipă de căutători ai lăzii în care cred că se află documente autografe ale lui Mircea Eliade, René Guénon, Ananda Coomaraswamy. Ei speră să afle amănunte de la Tata Oance, pitorescul sculptor şi poet Petru E. Oance, un fel de spirit al locului. Autorul însuşi începe să facă studii de limba sanscrită, intenţionând să-l traducă pe misticul lamaist Milarepa. Istoria capătă o dimensiune himerică, geografia narativă, deşi reală, are caracteristicile uneia fanteziste: Zăgujeni, Caransebeş, Câlnic, Berzovia, Oraviţa, Ciclova Montană, Reşiţa.

Cartea, aparent fără construcţie, lăsată la voia divagaţiilor, urmează totuşi subtile tatonări, apropieri ritualizate de un scop (ocult). Discursul este complicat, amânat, întortocheat, manipulat, mitologizat. Se poate trata despre orice, istorie, psihologie, arheologie, semiologie, antropologie, filosofie, cinematografie, literatură, documentaristică, genetică. Background-ul acestor domenii este o bine disimulată ironie la adresa istoriei locale, prin hiperbolizare, mitologizare, plantarea unor simboluri mari, donchihotism, peste care pluteşte o aură provincială: „Tot Banatul nu-i decât un sat care doar în ultimii ani s-a umplut de neamuri proaste...” (p. 69). Grotescul, disproporţia nu lipsesc nici ele, ca în cazul fiilor lui Tata Oancea, Caius şi Plinius.

Partea a doua a cărţii are ca premis㠄încercările de transfigurare a omului în divin” (M. Eliade). Şantier 2, mărturiseşte autorul, „vrea să evoce o experienţă... intelectuală”, aceea a existenţei sub regimul autoritar. Nu o călătorie în spaţiu avem de această dată, ci una în timp, lăsând să iasă la iveală cutele unei istorii pline de atrocităţi, tratată totuşi cu un soi de tandreţe fabuloasă, pentru că recuperează tărâmul originar al scriitorului, copilăria şi tinereţea. În exterior, în lumea din jur, se configurează, pe lângă câteva personaje pitoreşti, perioada stalinistă, colectivizarea, modelarea omului nou, instituţiile regimului comunist. Starea reală, dezastruoasă, este estompată de evocarea modelului cultural, mereu prezent în carte. De altfel, acest jurnal sui-generis are un aspect divergent, de labirint, mereu schimbător, fragmentar, haotic sau coeziv, voind să spună cât mai mult. Momentele lui nodale, centrii nervoşi sunt multiplu conectaţi: „Nimic nu trebuie citit fără context” (p. 124).

Cele mai multe personaje parcurg călătorii iniţiatice, fie reale, fie livreşti sau imaginare, atrase de nostalgia originii, de un Tibet genetic: Sándor Kőrösi Csoma, Janoş Szucs, căruia contele Juhasz, proprietarul castelului de la Zăgujeni, îi schimbă numele în Giovanni Szucs, Mircea Eliade şi chiar autorul, Cornel. Nu alta fac numeroşii scriitori evocaţi. Mediumul care îi pune în contact cu spiritualitatea orientală este reprezentat de scrierile lui Mircea Eliade. Ca pe un şantier, cultural, istoric, fabulatoriu, făcând exegeza operei celebrului romancier şi istoric al religiilor, diaristul caută resorturile subiective sau sociale care i-au determinat destinul, urmăreşte ţesătura misterioasă de evenimente care face ca existenţa să pară, în cele din urmă, atât de iluzorie. Dintr-un roman bizar, similidetectivistic, luând urma unor documente misterioase, cartea se transformă în metaroman, într-un text cvasieseistic. Peste tot funcţionează scrierea de gradul doi, bazată pe disimulare, pe scenarii ludice, pe teze eseistice sau filosofice. Ar putea fi foarte bine definit ca roman indirect sau ca roman oceanografic: „Mircea Eliade propune o imagine cinematografică: un far puternic luminând o adâncime oceanică: în lumina farului, umbră şi lumină, aparenţă şi esenţă pot fi confundate. Faceţi, sugerează scriitorul, analiza oceanografică a unui grup uman; substanţa unui personaj va trece într-un altul, apoi într-un al treilea.” (p. 157). Printr-o serie de metamorfoze oceanografice trece chiar autorul, Cornel, (şi scrierea sa) schimbând scene, teme, schimbându-se pe sine, trecând cu dezinvoltură de la mitologic la simbolic, de la realul banal la speculaţia estetică, existenţială, intrând cu seninătate în cadrele imaginarului. Aşa cum caută Tibetul (ca centru al gândirii totale) în Zăgujeni, printre personaje fabulos-provinciale, tot aşa caută condiţia existenţială şi creativă a omului în romanele, jurnalele, articolele, mărturiile, exegezele legate de Mircea Eliade, alegând calea faustică, a pactului cu diavolul, pentru mântuire. Divagările numeroase dau prospeţime unui text atât de complicat, lărgind mereu sfera contextuală. Sunt aduse în atenţie, în aceeaşi viziune iluzorie, abstractă, aspecte ale vieţii literare agitate din perioada interbelică, polemici, atitudini de breaslă, extrase din presă. Actanţii/martorii vieţii trăite sunt Mircea Eliade, Paul Zarifopol, Tudor Teodorescu-Branişte, Doctorul Ygrec, Geo Bogza, Anişoara Odeanu, Eugen Ionescu, ezotericul Marcel Avramescu, Sorana Ţopa, Ovidiu Cotruş, Arthur Dan, Axente Sever Popovici, o societate intelectuală plină de expresivitate. Peregrinarea prin timp creează o galerie de voci, de sentimente, de idealuri, consumându-se în lumea scriitoricească sau în bibliotecă (ceea ce e acelaşi lucru). Cornel Ungureanu are umor, luciditate, selectează elementele semnificative, se bazează pe documente (uneori picante), pe memoria sentimentală, pe fantezie.

Cartea se încheie cu o scenă rustică, tăierea la Zăgujeni a porcului, în ajun de Crăciun: „Eu mă voi duce cu Jem în spatele grădinii să spălăm maţele. De ce mi-a fost frică n-am scăpat: niciodată n-am scăpat de ce mă temeam” (p. 302). Prezenţa organicului, a imundului, a morţii (din care ne hrănim) este o întoarcere în prezentul etern, dar şi o echilibrare a excesului de fineţuri şi de fantezii intelectualiste, demonstrându-se dualismul definitoriu al lumii. Avem, într-adevăr, în această carte, un şantier în care se întrezăreşte mereu modelul fabulos şi se limpezeşte imaginea construcţiei de sine.

© 2007 Revista Ramuri