Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Chestiunea angelică

        de Daniela Firescu

Imaginarul romancierilor români pare atras în ultimul timp de mythos-ul îngerilor salvatori, văzuţi ca ultimă soluţie de acceptare a realităţii: de la Radu Aldulescu (Ana Maria şi îngerii, Cartea românească, 2010), ce surprinde într-o bio-ficţiune o istorie singulară, la Ruxandra Cesereanu (Angelus, Humanitas, 2010), care optează pentru o abordare la polul opus, unde studiul de caz e înlocuit de un studiu sociologic dintr-o perspectivă simbolic-alegorică, provocat de inexplicabila apariţie a trei îngeri în spaţiul generic al Metropolei.

Starea de criză cu care se confruntă şi confundă periodic spaţiul est-european pare propice acestor evdări în mistic, în zone compensatorii, realităţi alternative, unde miturile salvatoare sunt reactivate, adaptate şi readaptate în funcţie de condiţiile particulare contextului istoric. Această tendinţă este vizibilă şi în Angelus, afinităţile bulgakoviene ale Ruxandrei Cesereanu se manifestă difuz – punctul de influenţă/afluenţă fiind chiar spaţiul nebulos, societatea scindată primitiv, căreia nu te poţi sustrage decât prin acceptarea, tratarea calvarului în manieră satirică, prin detaşare autoironică. Este o inventariere a reacţiilor la manifestarea sacrului – amintind de parodierea sarcastică din argheziana Bunavestire, procedeul expozitiv înregistrează mecanic, redă obiectiv, sondează adânc sau notează superficial, hiperbolizează, alternează mijoace şi procedee, efectul fiind unul caricatural. Toate figurile ce populează Metropola beneficiază de câte un portret în cheie negativă şi, cumulate, toate completează o dimensiune updatată a romanului-frescă.

Tehnica portretistică sintetizează personaje etalon corespunzătoare structurilor sociale şi de stat, începând cu Preşedintele, Patriarhul , Patronul până la coafeze/vecine/bodyguarzi – identităţi abstracte, portrete-robot. Intenţiei de arhetipalizare îi este consecutivă cea de caricaturizare. Defectele, tarele, viciile, limitele se dezvăluie în momentul apariţiei celor trei îngeri: politicienii încearcă să se asocieze capitalului pozitiv de imagine, oamenii de afaceri încep să speculeze, să vândă iluzia angelică sub diverse forme efemere (spectacole de circ), film, sau mai tangibile: jucării, parfum, ciocolată. Toată această frenezie a comercializării implică coruperea, alterarea imaginii imateriale a îngerilor, însă dincolo de instinctele materiale există speranţa mai mult sau mai puţin conştientă a accesului la miracolul dematerializării. După nenumărate cercetări şi dezbateri, chestiunea originii divine (sau nu) a celor trei îngeri este tranşată decisiv de Preşedinte, care sintetizează nevoia acută de iluzionare şi chiar apetenţa mistificării: „nu mai contează dacă cei trei străini sunt îngeri sau nu, fiindcă este de- ajuns că noi îi pricepem ca fiind îngeri şi ne mândrim cu ei.(...) Prin aceasta spunea, de fapt, că orice este posibil şi oricând convertibil: poţi să faci dintr-un om un înger, dacă îl confecţionezi ca atare, mental şi sufleteşte. Dar cum rămâne cu trupul? Aceasta era chestiunea cea mai spinoasă. Trupul oricum rămâne omenesc, chiar dacă sufletul ar putea fi îngeresc. Aşa că era o înşelătorie ca oricare, întrucât cele două nu puteau fi împăcate”.

Toată această mobilizare de forţe are ca finalitate dezlegarea misterului în care sunt învăluite cele trei apariţii, (pseudo?)îngerii amplifică senzaţia de inefabil nu numai prin profilul convenţional (trăsături, vestimentaţie, temperament), ci mai ales prin faptul că sunt cu totul ignoranţi în ceea ce priveşte misiunea lor pe pământ. La fel de ezitant se manifestă şi divinitatea, Dumnezeu preferă să se retragă în reverii şi să evite chestiunea angelică. Meditaţiile sale fragmentare stabilesc structura şi funcţia trimişilor săi: „să se roage pentru hominizi şi să-i aducă pe calea curăţiei”, însă nu definitiv: „probabil că erau îngeri măcar în proporţie de cincizeci la sută, dar invizibili deocamdată. Sau poate că, totuşi, nu erau îngeri, ci doar sosii de îngeri”. Mai intuitive, necuvântătoarele dezbat şi decid: „ceea ce contează sunt tocmai aripile care nu se văd, nicidecum aripile care nu există. Întrucât nu putem afirma că nu există ceva doar întrucât nu este vizibil”. Mirajul angelic evoluează incontrolabil şi atrage în iureşul său întreaga Metropolă. Euforia maselor conduce în cele din urmă la crearea unei Zone – spaţiu segregat în care se încearcă o refacere atipică a paradisului, tentativă ce eşuează lamentabil, căci Metropola nu acceptă acţiuni dezobediente.

Mult mai eficientă se dovedeşte propunerea creatorului Second life: cei trei îngeri plonjează încă o dată în necunoscut, de astă dată în realitatea virtuală, pentru că în lipsa paradisului autentic este viabil şi paradisul artificial. Zona ratase iluzia construcţiei unei Corăbii a nebunilor şi a plutirii în văzduh, însă pararealitatea din „A doua viaţ㔠oferă o nouă oportunitate: „şansa oricărui văzduh, fie că este real sau ireal, este aceea că adăposteşte întotdeauna un teritoriu al preschimbărilor de toate soiurile şi că este deschis oricăror posibilităţi”.

Fantasmarea prozastică din Angelus teoretizează tocmai această deschidere posibilă şi restrânsă exclusiv la spaţiul ficţiunii, înregistrează mutaţiile suportate de sentimentul religios şi resorbţia sa în artă, singura capabilă să facă posibilă şi suportabilă continuarea aventurii în realitate sau irealitate.

© 2007 Revista Ramuri