Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Poezie fără multe cuvinte

        de Bucur Demetrian

Un poet care desfide convenţii lirice şi reguli menite să abolească libertatea spiritului este Sorin Despot, autorul volumului apasă, Cartea Românească, 2010. Raportarea la existenţial se realizează mai puţin din agresivitatea materialului lingvistic, tentacular şi sufocant, ci printr-o filtrare cerebrală dictată de concizie şi reflexivitate. Motto-ul cărţii deschide calea unui spaţiu alienat, cu descinderi în poezia Marianei Marin oglindind „mutilarea artistului la tinereţe“, dar şi cu imperativul din titlu, figurând absenţa cuvintelor şi înlocuirea lor prin comenzi, traiectorii glaciale, înstrăinări revelatoare. De aici, un teritoriu auster, o pendulare între vârste aspirând la ieşirea din imperiul complexelor şi la desfacerea de clişee. Sunt coordonatele acestei ipostaze creatoare, conştiente de dimensiunea tematică, dar şi de reluarea obsesivă a unor motive douămiiste transformate în defulare fragilă, pigmentată biografic şi tensionată artificial. Sorin Despot răsfrânge, ca într-o oglindă, evantaiul de hăţişuri care ameninţă un univers minat de mutilări succesive, de ecorşeuri deconcertante, repetate într-o retorică previzibilă. Poetul foloseşte tehnica eschivei, se lasă stăpânit de elanuri şi apostază, opreşte o construcţie sintactică tocmai atunci când o subordonată subînţeleasă tinde să spargă sensuri, să destrame comunicarea: „m-am săturat de complexe şi de ruşine/ de clişee romanţioase şi de butoane/ pe care trebuie să ştii să le-apeşi/ vreau să mă opresc pentru că mi-e sete/ sau pentru că vreau şi atât“ (hohote).

Tendinţa opririi ţine de o artă poetică, de un calcul poietic al disimulării, al detronării discursului dezinhibat, arborescent, şi al înlocuirii cu un elaborat fundal pe care se proiectează existenţa cea de toate zilele, „groapa comună în care viaţa/ ne împinge pe toţi“. Trup şi spirit se regăsesc în spaţiul poemului, al tăcerii şi al recluziunii, al anonimatului descris lapidar, eliptic, biciuind, pentru o clipă, receptarea leneşă neatentă la mişcări, la esenţe, la atmosfera purificată, interiorizată, refuzând descătuşarea exterioară: „o masă două scaune o/ cutie împodobite cochet o/ carafă transparentă din care/ turnăm amândoi câte-un strop/ în paharele lungi de cristal/ aproape insesizabil afară/ copacii se leagănă mut/ cadenţat în lumina blând㓠(pe sârmă). Nici urmă de derapaje imaginare, de stridenţe mecanice, de ruperi de ritm şi confesiuni impudice. Totul este ceremonios, fixându-se pe retină ca o imagine plastică, despodobită de vocabule, de intenţii tranzitive.

Poezia este, pentru Sorin Despot, o ieşire dintr-o vârstă ingenuă. Ea păstrează semnul uimirii, al hârtiei purtând iluzia fericirii. „Hârtii pot desena şi eu“, spune poetul, din perspectiva eului liric imposibil să se desprindă de gustul caramelelor, de „copilul cretin care mă stăpâneşte“. Întorcându-se mereu, vocea poetului refuză realitatea mercantilă, acele „dreptunghiuri de hârtie/ desenate de oameni mari“, şi se deschide valorilor fără dobândă: „mie îmi plac oraşele rilke/ magnetofonul revistele cu/ michimaus dar mai ales/ caramelele“ (caramele). Iată cum în ţinutul poetic al lui Sorin Despot nu pătrund „ceasul portofelul etichetele murdare“ sau „strigătele de marş ale lumii lor“. În ipostaza de „copil cretin“, de inocent risipitor, de nostalgic seducător şi lucid, eul liric descoperă şi o nouă faţă a medaliei, cu toate tribulaţiile fiinţei mutilate, cu toată lumea înconjurătoare ieşită din ţâţâni, justificând comenzi şi bolţi apăsătoare, închideri fetide şi fiinţe mistuite în gesturi mecanice. Câtă diferenţă în acest haos existenţial faţă de paradisul inocent al valorilor interioare: „blocul vibrează/ cu el aşteptările pe care mă urc din care/ mă scurg printre scări până jos unde/ din afişele cu întreţinerea ţâşnesc/ uneori degete împing tremură perforează întinse la fiecare capăt al primăverii apoi primul pas/ în praf nervi motoare conştiinţe încinse/ primul semafor care mă enervează apoi al doilea şi masa amorfă de care în/ autobuzul 601 unde infernul oferă gratuit avanpremiere şi deseori miroase a ciorbă/ omul acela cu primul lui pas a murit pe scări/ în faţa primăriei când copleşit de greaţă/ a cedat locul unui bărbat disperat“ (ca să vin la tine).

Un şir de „căderi distorsionate“ se instalează într-o viziune apocaliptică, în care mirosul, văzul, auzul comunică dizarmonice privelişti, „măruntaiele de beton şi asfalt“, „şcolile în care duduie hormonii“, cabluri, televizoare, supermagazine, camera „împuţită de cămin“, „măruntaie aburite“, „baricade de carne“. Poetul are în faţă realitatea de fiecare zi, râde bacovian („am râs cu poftă“), apoi se îndreaptă, precum eroul camusian, spre un spaţiu străin („şi nimic nu m-a împiedicat apoi/ să ajung la meciul gloriei/ cu unirea urziceni“ (bovină). Prăbuşirea exersată, ratarea („design-ul meticulos al ratării“), numărarea banilor sau a viselor aparţin uniformizării existenţiale, destructurării interioare şi prăbuşirii oricărei transcendenţe: „până m-aş face ghem/ asta mă determină să mă gândesc la pisici/ aş număra liniile de pe şosea în drum spre buzău/ unde m-aşteaptă plafoniera mea căcănie deasupra/ patului meu căcăniu din camera mea de căcat/ apartamentul vechi semi-decomandat/ blocul în beznă/ ce i-aş da foc!/ aşteaptă să-nfulece/ ratarea din mine“ (aş bea).

Poezia lui Sorin Despot poartă amprenta unui traseu biografic distilat poetic, cu spaţii care susţin ludic, spiritualizat sau resentimentar, scena lumii, „siluetele de carton“ şi descrierea în tablouri delicate, naive sau încordate, desprinse din „realitatea ca un covor de noxe/ ca un pled îmbâcsit“. Este o lume a senzaţiilor capabile să rescrie „amintirile zilelor bune“, dar şi violenţa prefigurată în titlu, semn că fiinţa se află într-o tensiune eternă, pe punctul de a provoca implozii controlate. Fragile, transparente, discrete, cuvintele dobândesc forţă şi înaintează nestingherit, dincolo de clişee, de bariere, de maniere cuviincioase. Păstrându-şi rezerva de luciditate şi ştiinţa organizării discursului poetic, Sorin Despot îmbină rafinamentul reflexiv cu transparenţa colocvială, lapidară, ferită de sentimentalisme sterile.

© 2007 Revista Ramuri