În suflet sunt foşnete înlănţuite, cristalul aprins

de sclipirea algelor.

Deasupra, stânci prăvălite

cu plâns de rugăciune ascunsă.

Uraganul din oase m-a smuls, irizarea stârnită prin vuietul

ce-a dărâmat o cetate.

Albastrul învinge cu sfere de umbră, nu cu orbire.

Te-am chemat în cântare. Te-am urnit în golire.

Să vină un plin sigilat şi smerit.

Şi nu se vesteşte nicio strigare. Vântul a dispărut

în cerul albit, în clopote stranii.

Argintul fumegă. Pe vârful ascuns stau vulturi părelnici.

Bat din aripi peste liniştea fără sfârşit.

Timp după timp, lacrimi după lujeri,

cuvintele cresc din mine asemenea crăcilor de copac,

braţe pipăind orizontul, îmbrăţişând apusul,

dincolo de cel văzut.

Pe orizont focurile au îngheţat. Trâmbiţele rostogolesc

până aici ouă fecunde.

Rămân în trecut, în abisul smerit,

visele se desfac unul din altul, mugur din mugur.

Cuvintele cresc cu ţepi de lumină. Vederea năpârleşte

şi deapănă scări, limpezind sfere, dezvelind ocheane.

Conştiinţa fulgeră lumea şi mâna strânge o piatră fierbinte.

O aruncă departe. Apa se tulbură, cercuri ating

răsuflarea.

Cine e el, când totul se zbate ca peştele pe uscat?

Şi după strivire, trebuie să se aprindă o aură?

Durerea încremeneşte ca o calotă de gheaţă la poli,

ne acoperă lent, umbră a zilei murind.

Se întinde în univers printr-un nerv invizibil.

Furie a materiei, neantul hrăneşte durerea

şi împunge pleoapa cu ac fin.

Curg prin el cuvinte cu inimă de lup,

luna rugineşte pe rana nevindecată

alături, lângă apa în care imaginea stelei păroase

a putrezit.

Gheaţa ne prinde picioarele ca peştii-n bulboane.

Ne curg în creier otrăvuri,

dantele ce pot să paralizeze un suflet prea orb.

Cuvintele, vertebre pe axul de fildeş, ne-nţeapă cu spini

vătămaţi.

În camere de aşteptare aşteptarea devine tortură.

Indiferenţa sterilizează toate femeile pe cale să nască.

Durerea încremeneşte ca o calotă de gheaţă la poli,

ne acoperă lent, umbră a zilei murind.

Şi iar o luăm de la capăt.

Tinere veştminte ne sunt aduse prin voia de sus.

Aripi nesupuse pământului.

Căutăm drumul din nou.

Pe el, ascuns

după cortine de plumb şi pucioasă.

În cameră, auzim tânguiala craterului, o gaură ameţitoare

plină de vârtejuri, cădem adânc

până când nu mai auzim nimic, suntem sfâşiaţi

în densitatea enormă,

devenim particule ca la-nceput,

aşa ne văd cei de afară.

Înăuntru, suntem proiecţii fotografice, intacţi,

plutind în jos pe gheara umbrei

prin canale umbroase spre tărâmul neimaginat,

neseparaţi, noi atârnând de melancolie,

pasărea, de sunetul plin,

lumina, de vuiet.

Fluviul e calm înăuntru: cuvinte neauzite, pe jumătate imagini,

acuarele renăscute de ploaia fierbinte.

Timpul sfărâmat se încheagă într-un vitraliu prin care vedem

viitorul,

adevărul şi eroarea.

Bucăţi de lună ne ajung din urmă, poleială şi praf galben,

fum închegat.

Vibraţii sunt trezite-n tulpini –

dorinţa prefăcută în ecou şi pulberea strălucitoare

sunt o singură substanţă.

Moartea e vâltoarea limbajului.

Mi-am smuls hainele, mi-am smuls oasele, m-am dat fiarelor

în arena pustie, în pădurea umblată, în cerul uitat.

Mi-am smuls inima, mi-am tăbăcit pielea şi am înfăşurat în ea

soarele.

Te-am strigat de după copaci, vuiet de lemn ţâşnind din pământ,

prin rădăcini, prin ţestele de usturoi ale luminii,

ţi-am spart vămile călare pe orizontul de piatră,

ţi-am dăruit măştile în amfiteatrul solemn.

Şi gol am pătruns în câmpul cu asfodele, am mâncat miezul lor,

am băut otrava lor, m-am odihnit pe patul lor de parfum.

Şi plin de viaţă am pătruns mai departe, în tărâmuri de gheaţă.

În pământuri de fum

unde hăul cască o gaură neagră nestrăjuită de niciun dinte

şi începe să gâlgâie ca o râşniţă, aproape de vuiet.

Din magma de unde se desprind vulturi cu aripile arse,

zboară deasupra şi se înfig în piept.

Stelele scapără, lăncile sângerează. Smulg golul de peste tot

şi-l dau eternelor fiare. Şi eu am rămas cu un gol mai adânc

şi mai greu, pe care l-am smuls din mine ca pe-o pradă de război

şi ţi l-am dăruit.

Plin de viaţă am pătruns mai departe, în rărunchii de piatră,

de nemişcare. Mi-am smuls inima, mi-am stors moartea

şi am înfăşurat în ea soarele. Şi din soare a apărut o altă lume

pe muchia prismei, o lume de temut, clocotitoare, orbitoare.

Din roadele pământului a dus ofrande

fratele lui. Şi el, lână şi carne.

Mâna în pustiu îi arde,

gândurile lui sunt lilieci orbi, fremătând în lucarne.

E furios şi uimit că darurile lui

nu-s pe placul Domnului.

Tristeţea şi ura cu guri de viperi în pântec îi urlă

şi moartea cu trâmbiţi şi surlă.

Pe pământul uscat

îşi întinde laţul viclean.

Haide, frate, la vânătoare.

(Şi fratele nu ştie că el e râvnitul vânat.)

Nu-şi poate birui ispita de sânge înnegrită-n păcat.

Şi fierul sclipeşte, strigându-i roşu din inima fratelui.

Iar gura pământului strigă şi ea cu foc de răzbunare.

Şi-i alungat,

legat,

spini şi bolovani să-i fie în vecii vecilor mâncare.

Prin şuvoiul veseliei tale răzbate răcoarea fructelor

şi puterea vinului.

Vocile se amestecă într-un măr, se ciocnesc,

izbucnesc prin coaja pustie,

se ridică la cer pe vertebre luminate de unde ascunse.

Poartă o dorinţă fierbinte.

Iezii pasc printre crini, ploaia s-a oprit şi roua pătează

pământul.

Din pustiu se ridică un stâlp de smirnă peste izvoare pecetluite.

Şerpii stau ascunşi în pulberi, în nelegiuirea prăznuirii

nesfinte.

Vine un vuiet din inima stelei

învălmăşit în artere,

se limpezeşte în inimă, învârte roata torturii.

Mi-e teamă, iubito, că-n strâmtoarea întunericului, lumina

ne va întuneca.

I

Toiagul a fulgerat şi din el purpură a luminat peste cer

înroşind feţele apelor. Setea s-a lăţit ca o flamură stearpă

şi lemnul s-a târât ca un şarpe, înghiţindu-i pe alţii.

Broaştele au săltat cum arcurile prin ţarini.

Ţânţarii ţărânii au răsărit peste dealuri şi întunericul a împietrit

ca un munte pe suflarea de jale.

Tăuni trândăveau între stele. Lăcustele aveau gură de foc,

prăpădind spicul şi cerul.

Grindina omora vitele şi foametea răscolea adâncul.

Întâiul născut nu mai sufla, cu gura fumegând.

Şi a tunat toiagul şi marea s-a despărţit, roşii erau pereţii ei,

întuneric înapoi, lumină înainte.

Suflarea Lui a surpat tavanul apelor şi roţile au zburat

în neant, rostogolind moartea peste ţeste şi inimi

asemenea unui curcubeu întunecat.

Slava Lui umbla în tot locul, surpând şi mângâind.

Valurile s-au închegat ca sângele peste oştile de plumb

şi îngerii duceau poarta cu stâlpul de foc şi stâlpul de nor

pe deasupra lor.

Pustiul dădea târcoale cu praf şi cu sete, cu vedenii şi plânset.

Şi plângerile erau multe şi îndoielile îşi zvârcoleau capetele

sub pieptare şi platoşe, strălucind cu razele negre.

Toiagul a mai urlat o dată şi apă din piatră a spart,

Mană dulce, pulberi de aur, seminţele vieţii, albe ca neaua,

rodind nemistuite plutire şi fulger în purităţi vii şi statornice.

II

Verdeaţa muntelui e răcoroasă şi mângâietoare,

învelită în negură. Cazanele pâinii duduie,

focul zguduie pietrele, fumul înăbuşă piscul.

Pietrele se topesc asemenea cerii.

Glasul Celui ce Este l-au auzit, cutremurând, văile.

Trâmbiţele sună mai tare, frunzele de aramă

se clatină şi înmulţesc vuietul scobind legile

cu degetul sfânt, patruzeci de zile şi patruzeci

de nopţi. În muntele vieţii.

III

Cortul s-a ridicat, cu aur şi aramă şi argint,

mătase violet şi păr de capră peste inul curat,

împletite covoare, piei vişinii sfinţite şi untdelemn

înmiresmat. Smirna şi tămâia, scorţişoara şi trestia dulce

miruiau cu miresme şi sfinţenie.

Acolo s-a întărit legământul. Acolo şi-a arătat El faţa.

Înăuntru şi pe dinafară, Chivotul din lemn de salcâm,

să fie învelit cu aur, cununi de aur să-l lege,

capacul cu heruvimii de aur cu aripile întinse,

să se privească în ochi, fulgerele să-i vestească vrerea

şi poruncile scrise

cu foc.

Frunzele de migdal şi noduri de flori să înmiresmeze

sfeşnicele, duhul să umple cupele.

Şi Chivotul umblă înainte, sub stâlpul de foc, strălucind

cu rubine, înviind lumina. Opreşte apa Iordanului.

Înaintea trâmbiţelor, mărşăluieşte în jurul cetăţii

pline de lapte şi miere, înmulţind sunetele lor

ca de berbece. Zidurile se cutremură,

sunt dărâmate de urlet de luptă şi armonia

ascunsă în cornul de luptă.

Sfâşierea şi urgia sunt flamura nopţii ce vine.

Albastrul mării se regăseşte în ulcioarele sparte.