Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Dreptul la melancolie

        de Mircea Bârsilă

Ioan Radu Văcărescu este, în Dreptul la melancolie (Editura Axa, 2009, antologie), posesorul unei autentice stări poetice pe care ştie să o menţină, de la un text la altul, în prim-planul de care ea are nevoie şi să o valorifice într-o modalitate personală,fiind atent, deopotrivă, la ofertele acesteia – unele spontane, altele ,,reînviate’’, în regimul ,,dreptului’’ la felurite melancolii bărbăteşti – şi la organizarea discursului, potrivit unor ,,învăţăminte’’ întru totul necesare şi care fac dovada, prin însumare, a unui binevenit raport cultural cu marea poezie a modernităţii.

În pofida mesajului de orientare melancolică, scriitura lui Ion Radu Văcărescu este deosebit de energică, iar descrierea (într-o linie bine asimilat㠖 şi la fel de bine personalizat㠖 ce trimite, adesea, la Theodore Roethke şi la procedeele utilizate de Ezra Pound în secvenţele, centrate pe spectacolul nuanţelor şi pe minuţioase detalieri, ale ,,reportajelor’’sale) potenţează confesiunea şi revigorează evenimentul adăpostit în memorie, de unde este scos spre a fi valorificat liric şi îndreptat (corectat!) prin racordarea sa la ficţiune îndatorată unei intime stări de ,,dor’’: ,,stau sub grinzile medievale de sub kleiner ring/ şi beau bere singur cu două femei/una stă la bar/celalaltă seveşte la masă/(...)/ sporovăiesc şi fumează lm/ îmi fac plăcerea şi nu mă bagă în seamă/mă lasă cu gândurile mele cele mai intime/mi-e dor de femeia cu sex de rubin’’...(,,Poemul grinzilor medievale’’).Într-un alt text, caracterizat printr-o frumoasă densitate lexicală şi prin împletirea iscusită a epicului cu observarea lucidă şi exactă a detaliilor, se întrevede, în fundal, amintirea celui de-al doilea ,,canto’’ al lui Ezra Pound: ,,în urechi răsăreau muguri de sunet foşnete destrămate/în şuierul tainic de briză/susur de ape de mătase gâlgâit de sevă de lemn/zvon de aripi în frunze/ şi m-am gândit cu teamă/oprindu-mă o clipă lăţit dar solemn/în timp ce m-adumbrea un roi de buburuze/să nu fiu decât urmă de talpă goală/ într-un vis amăgit de-o amăgitoare baliz㒒 (,,Naufragiu’’). Precizând că insist, cu admiraţie, asupra relaţiei unor poezii ale lui Ioan Radu Văcărescu cu anumite ,,repere’’ majore ale liricii, voi sublinia faptul că în poeziile din ciclul ,,Grădina gutuiului singur’’, alcătuit din texte antologice în cuprinsul poeziei noastre contemporane, se simte pulsaţia unui alt mare model liric: Saint-John Perse. În textele din acest ciclu, derularea ceremonioasă a discursului implică sincope şi binevenite devieri imprevizibile, iar cuvintele îşi iau, parcă, singure, locul în frază. De asemenea, imaginile lunecă, libere, unele pe lângă altele sau, dimpotrivă, se ating, împingându-se reciproc spre izbânda lirică. În acelaşi timp, starea poetic㠖 preponderent ondulatorie – trece prin momente de o splendidă fremătare, scânteiază, se învolburează, dacă dinamica textului cere aşa ceva, ori ,,se domoleşte’’ sub semnul unor aluzii difuze cu o mare încărcatură lirică. Aleg, din motive de spaţiu, spre exemplificare, doar aceste versuri din ,,Şi eu am fost în Arcadia’’ : ,,Şi eu eram gata să plec într-o Arcadie încărcată de linişte,/pregătită să-mi ofere mulţumirea sufletească după care tânjeam. / Şi eu am sperat, am râs şi m-am bucurat, păstrând ca pe sfintele/moaşte mirosul şi gustul sărutului fugar, proaspete şi răcoroase, ale/ unor buze neprihănite, dintr-o amiază cu ploaie şi vânt/(...)/ Şi eu am fost tânăr,/Şi eu am fost în Arcadia,/Biet muritor care ţine cu dinţii de amintirile sale, care plăteşte/cu toată viaţa dreptul de a ţine cu dinţii cuvintele împărăţiei sale’’.La acelaşi nivel valoric se află şi textele despre condiţia poetului, precum cel intitulat „La căpătâi“ (,,Stau în genunchi – în genunchiul sufletului,/ veghez cu tristeţe, mă rog cu duioşie, la capătul tăcerilor, literelor,/silabelor, cuvintelor, precum soldaţii unul după altul la căpătâiul/cailor înzăpeziţi şi cu ochii sticloşi de ţara pustie’’) sau cele în care se renunţă la ispita de a rotunji, prin ocoluri ample, un story, un mesaj de sorginte erotică bine ambalat, de altfel, din punct de vedere retoric, şi la fel de bine stăpânit sub aspectul literaturizării – şi ritualizării – stărilor de melancolie, în îmbinarea lor cu sentimentul exilului, cel între zidurile unui oraş şi cel interior – acesta din urmă putând să fie legat de versul în care Al. Philippide se numea pe sine ,,un Robinson cu insula în suflet’’. În acele texte, relatarea frustă, colocvială şi imaginile extrase din realitatea banală sunt susţinute de o autentică revoltă existenţială şi civică şi, respectiv, de o meşteşugită organizare a întregului: ,,Iată că şi eu voi deveni un tip serios navetist proaspăt/căsătorit viitor tată autor de poezii postmoderne de sertar/(...)/ar trebui să fiu optimist am casă/salariu soţie un butoi de vin de butuc deşi s-a cam terminat’’ (,,Navetist între două exiluri’’) .

De obicei, poemele lui Ioan Radu Văcărescu încep cu o prezentare de factură vizuală a ambientului ce prefaţează povestea, una mai scurtă sau mai amplă, despre facinanta prezenţă a iubitei sau despre cea pierdută în ceţurile uşoare ale memoriei imediate, despre vestimentaţia ei şi despre locurile de o însemnătate afectivă specială şi a căror amintire sau revedere stârnesc, precum lectura unui jurnal, retrăirea unor secvenţe ce s-au petrecut, cândva, sub semnul unei minunate comuniuni sufleteşti.Alteori, descripţia naturii sau aceea a oraşului este înlocuită de opţiunea prezentării amănunţite a femeii ce stârneşte, prin prezenţa ei, amintirea prototipului feminin retras, la fel ca după un paravan, în memoria activă a personajului liric: ,,ai apărut dintr-odată în faţa mea erai îmbrăcată/în fusta scurtă din piele neagră iar părul ţi se revărsa/ pe spate peste umerii fragili peste bluza imaculat㒒 (,,In piaţa mare a oraşului’’). În alte texte, nota idealizantă sau cea nostalgică şi elegiacă este echivocă,deschizându-se spre o subtilă atitudine cu un iz ironic, pamfletar: ,,Înainte de toate m-am îndrăgostit de/ umbreluţa ei verde/ de soare era singura din oraşul acesta/care deţinea un astfel de obiect/(...)/ m-am îndrăgostit de gleznele/tălpile şi degetele picioarelor ei/înflorind în strânsoarea lejeră a sandalelor romane/încheiate cu şireturi de piele pînă la genunchi/(...)/şi am mai aflat că nu purta ciorapi niciodată/şi apoi m-am îndrăgostit de pantofii de lac/ negru cu toc jos/şi limbă de năbuc cu motive geometrice/albe şi galbene şi mov/ care o făceau să pară o fetiţă care a primit/primii ei pantofiori înainte de Paşte/ şi de cizmele ei înalte pînă la genunchi’’... (,,Muzeul figurilor de umbr㒒). Intenţia pamfletară iese în evidenţă mai cu seamă în descrierea – în spirit reportericesc – a realităţii codiene a oraşului (Sibiul) aflat într-un contrast categoric cu imaginea ideal㠖şi imaginal㠖 a oraşului natal, cândva, imperial.

În privinţa evidenţierii fotografice a detaliilor unui peisaj – natural (,,Ierburi arse/bălţi aproape secate şi pâraie venite de niciunde/ focuri galben portocalii fumegând până la orizont/palme răzleţe de nori vineţii/cu franjuri roşietice/funingine vegetală/pete negre pe coamele măcinate de copite/tufe de măceşi încărcate de globuri aprinse/hăţişuri de porumbar agăţate de povârnişuri scobite/peri pădureţi cu trunchiuri înnodate de vânt/lemn împietrit cenuşă/de vetre treistorice’’ – ,,Podiş’’) sau urban (,,se ivesc porţi grele de lemn arcadă după arcadă/obloane şi arcade roase de ploi oculte şi iluzii/în spatele acoperişurilor de pe care curge zăpăda topită/ ţâşneşte ascuţişul turnului evanghelic/ din care coboară dangăte de clopot/peste oraşul picotind între penumbre şi ziduri’’– ,,Piaţa Huet) – Ioan Radu Văcărescu se înfrăţeşte, în lirica optzecistă, cu Ion Monoran, nenumărate secvenţe cu statut de pastel – unul, desigur, modern – din textele celor doi poeţi trimiţând, aşadar, la amintiţii maeştri de peste ocean.

În acest aspect – acela al raportului cerebral cu modelele lirice asumate – şi, totodată, în amănunţita receptare vizuală a realităţii imediate şi în capacitatea de a transforma atracţia pentru deliciile vizuale într-un suport al feluritelor ,,dezbateri’’ şi frământări interioare, se află secretul poeziei lui Ioan Radu Văcărescu – un autor, totodată, de primă mărime, în orizontul prozei scurte de astăzi.

© 2007 Revista Ramuri