Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Dizidență şi inocenţă

        de Horia Dulvac

Am suspectat întotdeauna că în dosul politeţurilor ori micilor ipocrizii, cele de toate zilele, prin care ne facem convenţional părtaşi la tot felul de lucruri, se ascunde un soi de dizidenţă bine camuflată. O nevoie de altfel, care face distincţia şi care nu poate fi, în intimitatea ei, de acord cu lucrurile deja înfăptuite.

Mergând pe firul acestei meditaţii, ajungi inevitabil la locul în care descoperi că cea care alimentează această imprudentă exuberanţă, această îndărătnică vocaţie a diferenţei, este înduioşătoarea ignoranţă (înduioşătoare, pentru că are obrazul inocenţei) a noului-venit. Prin această asociaţie a ideilor ne trezim în chiar miezul alterităţii şi precarităţii viului: un product nebunesc ce debutează prin a fi în ciuda evidenţei, a anteriorităţilor şi a eşecurilor sale repetate. Provizoratul fiind materia sa primă predilectă, întotdeauna se vor găsi dintre cei care nu ştiu, care vor veni cu bagajul lor de ignoranţă / inocenţă, ca un combustibil nepreţuit. Iar din acest moment, traiectul inocenţei până la dizidenţa implicită a viului nu mai are de făcut decât un pas. Bagajul de ignoranţă ascunde, aşadar, în interiorul lui, ca într-o capsulă vinovată, aptitudinea de a fi împotrivă pentru a putea semnifica. Iar impulsul de contestare, de eliberare de sub tirania anteriorităţii şi a faptului împlinit, este unul înnăscut alterităţii.

Meditând la dizidenţa individualităţii şi la modul inconfortabil în care supravieţuieşte insul în exemplaritatea cea devoratoare de particular (un soi de tiranie a speciei), mi
s-a întâmplat să am următoarea trăire, mai degrabă estetică. Priveam un reportaj din viaţa animalelor. Mă fascinau bancurile de peşti multicolori care se deplasau într-o perfectă formaţie dreptunghiulară. Aruncându-le o piatră în cale, peştii se deplasau brusc la nouăzeci de grade, comunicând între ei schimbarea de direcţie, aproape simultan. Regularitatea unghiului drept, sub care se deplasa aparent neinteligenta colectivitate, era stupefiantă. Cum era posibilă o asemenea coordonare? Bancul de peştişori se comporta mai degrabă ca o entitate, iar exemplarele semănau atât de mult între ele, anonime şi indistincte, încât păreau a fi simple celule într-un organism mai sofisticat, cum sunt celulele pielii noastre, de pildă. Pe cine interesa cum se va fi numind cutare celulă, din moment ce ea poate muri şi imediat alta îi ia locul? Numele operează cu structuri relativ perene pentru a-i putea revendica încărcătura sa de generalitate, dincolo de timpul prezent.

Vorbind de nume ca personaj nelipsit de la masa identităţilor, cel care dă consistenţă prezentului, trebuie observat că întreaga vinovăţie pleacă din situaţia că întregul nu îşi mai poate susţine omogenitatea, că el are părţi care se reclamă de urgenţă a fi distincte, hermeneutizate. Existenţa (sau măcar premisa) părţilor ar putea fi făcută cauză primară a tuturor dizidenţelor. Viul subzistă prin prolificitate şi fiecare parte îşi capătă legitimitate numai în măsura în care s-a individualizat prin distinctive negaţii.

Este o impulsiune de detaşare al cărei motor se găseşte ascuns în cel mai intim mecanism al speciei, acela al înmulţirii şi căderii generalului în particular.

Faptul că aventura individuală, spiritul disident şi faustic sfârşesc în precar nu constituie o oprelişte pentru ,,cel care vine“. Omul nu poate învăţa cu adevărat altfel decât din propriul său consum faptic, ceea ce dă oarecum paradoxal consistenţă clipei; această acţiune pare că ,,ranforseaz㓠marginile timpului, făcându-l mai ferm.

Iar în raport cu responsabilitatea omului faţă de ceea ce am numit propriul său „consum faptic”, acesta are o biblică împovărare: dacă va fi existând un singur gest despre a cărui posibilitate a aflat (prin interdicţie), tentaţia săvârşirii lui este cu adevărat irezistibilă şi gestul acela se va fi consumat.

© 2007 Revista Ramuri