Reportaj de pelerinaj muzical-geografic [1]

În fiecare an, în luna iunie, metropola de pe Bosfor găzduieşte, cu o consecvenţă demnă de invidiat pentru întreaga Lume Nouă, un Festival Internaţional de Muzică, ajuns la cea de-a 38-a ediţie. Prestigioase ansambluri simfonice şi corale de pe toate meridianele se reunesc sub egida Fundaţiei pentru Cultură şi Artă din Istanbul (IKSV), pentru a da viaţă marelui tezaur de armonii sonore, esenţialmente european, esenţialmente universal – iată cea mai bună carte de vizită a dorinţei reale a fostului imperiu multicontinental de a reveni la o cultură-mamă, de care, am vrea să credem, nu s-a desprins niciodată. În continuitatea tendinţei de europenizare (se pare, mai puţin demagogică decât ceea ce perspectiva geopolitică ne lasă să întrevedem) şi chiar de (re)apropiere a Turcei de rădăcinile creştine ale Europei, s-a aflat iniţiativa Festivalului de a-l invita la această ediţie pe cel mai reprezentativ compozitor pentru direcţia spiritual-religioasă a muzicii clasice, maestrul estonian Arvo Pärt, şi de a-i oferi un premiu pentru întreaga activitate. Acesta a fost şi magnetul care m-a purtat, intempestiv pentru proiectele mele „europene”, în bătrânul şi cosmopolitul Stambul.

Orice călătorie îndepărtată este o mare poveste de dragoste. Râvnit îndelung, imaginat până la obsesie, după ce mai întâi îţi rezistase, alunecându-ţi printre degete ca o intangibilă utopie, teritoriul necunoscut ţi se deschide pas cu pas, până când ţi se oferă pe deplin, te învăluie şi te copleşeşte, depăşind întotdeauna limitele doritului şi imaginarului. Şi chiar când geografia cea nouă îţi alunecă de sub picioare, se joacă cu tine ori chiar te pedepseşte, baia de spaţii noi, de oameni, gesturi şi peisaje, pe care le primeşti în texturile trupului şi memoriei, este cu adevărat un botez, o iniţiere care ţi se va deschide treptat, în pagini de viaţă pe care va trebui să înveţi să le citeşti şi să le duci mai departe, recuperându-ţi astfel darul, pe care calea ferată poate că refuzase să ţi-l aştearnă, pasiv, la picioare.

Nu, nu aşa s-au petrecut lucrurile cu călătoria mea la Stambul. Niciodată nu mi-am imaginat o rătăcire prin porţile otomane. M-a purtat într-acolo o altă iubire, mai veche, şi o altă fascinaţie: Arvo Pärt. Cu toate că este unul dintre cele mai mari şi apreciate nume ale componisticii mondiale, cu o popularitate de invidiat pentru un compozitor de muzică clasică de azi, cu toate că e invitat constant la cele mai răsunătoare festivaluri şi laureatul unui palmares impresionant, n-am auzit numele lui rostit de vreun muzicolog sau redactor muzical din România.

Provenit dintr-o familie protestantă şi căsătorit cu o evreică din Rusia, trece împreună cu aceasta la Ortodoxie. Expulzat din URSS pentru „misticism” şi stabilit în Germania, în epoca comunistă era un compozitor interzis. Îi recunoşti fragmentele muzicale inserate prin filme, de la Zviaghiţev şi Godard la Tom Tykwer şi Gus van Sant: regizorii s-au obişnuit să-şi rezolve secvenţele „mistice” cu Pärt. În Occident este etichetat, abuziv şi impropriu, drept minimalist. Pur şi simplu terminologia muzicală nu prevede un termen pentru fuziunea unică între muzica de inspiraţie religioasă (psaltică, gregoriană…) şi stilizarea extremă, mapată pe o dinamică a spiritului, proprie trăirilor mistice creştine, ignorată de componistica modernă.

„Am descoperit că este îndeajuns dacă o singură notă este cântată frumos”. Este, spun specialiştii, singurul compozitor contemporan care îndrăzneşte să invoce categoria estetică a frumosului. Este interesat de armoniile şi ritmurile cele mai simple. Spiritul său de sinteză aminteşte estetica extrem-orientală, dacă n-ar fi, vom vedea, esenţialmente creştin: „Trebuie să ne concentrăm pe fiecare sunet, astfel încât fiecare fir de iarbă să fie la fel de important ca o floare”. Fascinat de magia sunetelor de clopot, Arvo Pärt studiază fenomenul fuziunii a două sunete într-un al treilea şi reuşeşte să-l aplice în sala de concert. Unic în tehnica muzicală clasică şi contemporană, procedeul este receptat de muzicologi într-un mod aproape mistic: „Când auzim aceste intervaluri cântate într-un spaţiu larg şi rezonant, precum acela al unei catedrale, ele au un efect miraculos. Cele două note fuzionează şi încep să genereze altele noi. Ele intră în rezonanţă. Privim uimiţi în jurul catedralei, căutând corul îngerilor… Îngeri sau supratonuri? Nu contează. Arvo Pärt ne atinge în profunzimea fiinţei noastre” (Bruce Walker).

În termeni teologici, putem vorbi despre valenţele teandrice ale rostirii sonore puse în valoare de Arvo Pärt. Maestrul vorbeşte de două linii dialogale care se îmbină în muzica sa: cea subiectivă sau „păcătoasă”, a lamentaţiei omeneşti, şi cea „obiectivă”, a fluxului de har coborâtor – răspunsul lui Dumnezeu. A vorbi despre „muzică rugătoare” (şi mă refer aici mai ales la muzica instrumentală), în cazul lui Pärt, nu este un abuz de limbaj.

Ucenic al părintelui Sofronie de la Essex şi, prin el, al Sfântului Siluan Athonitul, căruia
i-a dedicat o lucrare, maestrul estonian înţelege puterea generatoare de viaţă a isihiei, pe care o aduce în inima muzicii, exploatând şi teoretizând valoarea muzicală a tăcerii. „Pauza muzicală nu este un procedeu formal sau vreun efect. După pauză se află veşnicia”.

Paradoxal, într-o epocă de extremă secularizare a tuturor genurilor muzicale, popularitatea acestui avva al componisticii este în continuă creştere, iar concertele sale, la care sunt lansate mereu noi compoziţii, se succed într-un ritm ameţitor.

Întâlnirea cu heptagenarul compozitor şochează prin simplitate, prin căldura copilărească şi francheţea privirii, care te cuprinde din prima, topindu-ţi deodată toate întrebările şi emoţiile, într-o prezenţă care este întrutotul îmbrăţişare, siguranţă, răspuns; trăieşti acest sentiment la întâlnirea cu stareţii schiturilor ortodoxe, cu persoane deprinse îndelung cu rugăciunea de taină, dar în nici un caz la evenimentele mondene. Iubitor al discreţiei, maestrul estonian rejectează instinctiv vedetismul, retorica de salon cultural şi curiozităţile jurnalistice: de aici, protocolul informal al discuţiei cu el, care nu are nimic din tipicul unui interviu. Spontan şi atent la lucrurile banale din jurul său, maestrul evită să vorbească despre muzică, dar şi despre credinţă, deconstruind cu graţie imaginea de maestru (inclusiv de „maestru duhovnicesc”), ce tinde să se configureze, firesc, în jurul său. Chiar şi în miezul unor evenimente protocolare în care ţi se cere „să pari”, maestrul optează pentru „a fi” şi le transmite această lecţie şi celor din preajma sa: orchestrei, şefilor de stat, jurnaliştilor. Vorbele sale de duh alcătuiesc un fel de secţiune de aur a esteticii muzicale a sacrului, dar şi a trăirii duhovniceşti; actualitatea lor artistică şi religioasă le face la fel de necesare ca pâinea, pentru artiştii ce vor să redescopere modul filocalic de a-şi exercita darul şi măiestria. Iar muzica… este fiinţa sa. Despre ea este cel mai greu de vorbit, mai ales când valorile ei de bază sunt liniştea şi sunetul fundamental. A vorbi despre apofatism muzical, în cazul lui Arvo Pärt, este pe deplin justificat, căci emoţia muzicii sale se degajă deplin în momentul când sunetul a tăcut. Creaţia sa întrupează, surprinzător de limpede şi cu totul unic în muzica contemporană, dar poate că în întreaga istorie cunoscută a muzicii culte, respiraţia personală şi christică a transcendenţei. Îi cucereşte pe turci, pe iranieni şi israelieni, pe ortodocşi, catolici şi protestanţi, îi inspiră pe coregrafii postmoderni şi le dă răspuns new-age-iştilor. Iar creştinii ortodocşi au toate motivele să simtă că îi reprezintă mistic, spiritual şi emoţional întrutotul.