Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Ce mai e nou în teatrul vechi

        de Mircea Ghiţulescu

Iordache Golescu este un mare scriitor profesionist în comparaţie cu fratele său, Constantin Dinicu, naivul memorialist care a scris o penibilă Însemnare a călătoriei mele, după un voiaj cu rădvanul la Viena. Ca autor dramatic, boierul Iordache este cea mai mare surpriză pe care o putem întâlni la începuturile teatrului românesc din Muntenia. Este autorul unuia dintre primele texte pentru teatru scrise în limba română (Starea Ţării Rumâneşti acum în zilele măriei sale Ion Caragea Voevod pe vremea asidosiei „scrisă la leat 1818, septembrie 29”), dar mai ales autor al pamfletului dramatic intitulat Comedia ce se numeşte Barbu Văcărescul, vânzătorul ţării izvodită dă Dârzeanul ce-i zic Slăbănogul care şi-a tipărit cu cheltuiala calemgiilor dă visterie spre pomenirea ticăloşiei ţării la venirea muscalilor când a fugit măria sa Grigorie vodă Ghica din scaun, scrisă după zece ani, în 1828. Este, probabil, cel mai lung titlu de piesă din lume, motiv pentru care circulă în istoriile literare cu titlul prescurtat Barbu Văcărescul, vânzătorul ţării. Textul are un inexplicabil sound brechtian pentru că autorul foloseşte, alături de câteva personaje, grupuri sociale sau profesionale în mişcare (Norodul, Preoţii, Diaconii, Zapciii, Hora) şi refrenul cantabil de tip song din teatrul lui Brecht. În A cincea perdea (tabloul al cincilea) intitulată Bucuria şi tânguirea norodului, mulţimea petrece, bucuroasă că a scăpat de domnia grecilor după moartea lui Alexandru Suţu, având un domn pământean în persoana lui Grigore Ghica, dar o voce (Cimpoiaşul) seamănă îndoiala şi relativitatea după fiecare chiot de bucurie. „Hora (personaj colectiv, n.n): Să ne-nveselim cu toţii! Să ne bucurăm dă toţi!/ Cimpoiaşul: Lasă, lasă că vedem!/ Hora: La mulţi ani să ne trăiască! La mulţi ani să stăpânească Grigorie vodă Ghica!/ Cimpoiaşul: Lasă, lasă, că vedem” etc. Nu numai atât, dar este un veritabil teatru politic foarte apropiat de formula lui Bertolt Brecht de la Berliner Ensemble, un teatru de intervenţie directă care îşi propune nu doar să semnaleze, dar să nimicească lăcomia şi corupţia instaurate de vistierul Barbu Văcărescu în cârdăşie cu logofătul Belu, „Iuda Iscariotul şi Caiafa”. Tonul pamfletului este de o vehemenţă extremă, numai bună de exploatat scenic. Dramaturgul descrie cu precizie „ingineriile financiare” la care se pretează acest ministru al finanţelor din 1828: „S-au strâns cei mai bătrâni cum vistierul Văcărescul, banul Dinul Creţulescul, vornicul Istrate Creţulescul şi vornicul Matacu Racoviţă la logofătul Belu şi acolo au izvodit o samă mare dă datorie, au făcut o anafora oarbă (raport fals, n.n.) arătând că atâtea milioane are ţara datorie...”. Până şi dangătul clopotelor este corupt: „Măscăriciul: Auziţi, copii, cum sună clopotele? Ba-ni, ba-ni, ba-ni!” Caricaturizarea limbajului îl precede pe Alecsandri (patrihoţi în loc de patrioţi). Dările impuse i-au redus pe toţi la o stare precară: „Măscăriciul: Mie n-au ce să-mi mai facă, dăstul gol şi belit sunt!/ Bumbaşârul (Colecţionarul de biruri): Ţie şi nouă o să ne bage şi câte un par în cur”. Indignarea nu are limite lexicale şi polemistul inflamat nu-şi mai măsoară cuvintele. Bumbaşârul continuă cu o parabolă demnă de filmele cu vampiri: „Aşa cum făcea feciorul acelui părinte ce, după moartea tatului său, dezgropa pă morţi, îi dăspuia şi le băga şi câte un par în cur. Şi aşa a scăpat pă tatul său dă blestemele oamenilor fiindcă tatul său numai îi dezgropa şi îi dăspuia, nu le băga şi câte un par în cur”. Nu trebuie să ştii istorie ca să-ţi dai seama că boierul Golescu este şi el într-o tabără (a lui Constantin Bălăceanu prezentat ca un martir al binelui) şi, mai ales, că ştie să îl protejeze pe domnitorul Grigore Ghica aruncând toată vina asupra sfetnicilor săi, dar detaliile nu mai au importanţă în comparaţie cu energia dramatică a acestui pamflet politic dialogat. A şaptea şi cea din urm㠄perdea” se încheie cu un blestem final ce poate fi transcris în structura canonului pe mai multe voci ce preiau imprecaţia una de la cealaltă, un impresionant coral ca un recviem răsturnat, al urii, nu al iubirii: „Preoţii şi diaconii: Precum să stinge focul dă apă aşa să să stingă sămânţa lor dă mânia Domnului!/Norodul: Amin!/ Preoţii şi diaconii: Cum să topeşte ceara dă la faţa focului, aşa să să topească neamul lor de la faţa Domnului!/ Norodul: Amin! Preoţii şi diaconii: Fiere şi otravă spre mâncare să li se dea lor şi cu oţet să-i adape pe ei!/ Norodul: Amin!/ Preoţii şi diaconii: Pământul să-i înghită pă toţi dă vii! /.../ Foc dumnezeiesc din cer să-i arză pă ei!/.../ Potoapele să-i înece/ Norodul: Amin! Preoţii şi diaconii: Viermii de vii să-i mănânce! /.../ Vântul să-i risipească ca paiele din arie!/.../ Praful şi ţărâna să se aleagă din tot neamul lor!/ Norodul: Amin! Amin! Amin!“. Întreaga construcţie are un fond sonor caricatural şi interjecţional foarte spectaculos: „Preoţii: Vai, vai, vai! Măscăriciul: Hi, hi, hi !”.

Starea Ţării Rumâneşti... pe vremea asidosiei are un montaj fabulos. Câţiva morţi din cimitir se adună în jurul focului şi fac bilanţul financiar al Ţării Româneşti cu o pricepere pe care nici marii finanţişti contemporani nu o au. „Asidosia” era intervalul acordat de vodă pentru scutirea de biruri. Doar că se inventau biruri noi, rebotezate şi plătite în locul celor vechi. Furia politică partizană a boierului Iordache dă pe dinafară. Comparaţia este lipsită de măsură şi, de regulă, fără perdea, forţând limitele bunului simţ. Concluzia e simplă: „banii s-au dus în pi...da Stanii”, zice Dincă Logofeţelul. „Totdeauna îmi f...ţi vorba şi nu mă laşi să isprăvesc...”, zice Ionică, mai devreme cu două sute de ani decât „inovatorul” Ştefan Peca, cel cu sexul pe buze. Doar că boierul Iordache nu uită niciodată să se scuze: „să iertaţi vorba românească”. Problema nu este doar a impozitelor rebotezate, ci a bugetului care iese peste hotare plecând pentru totdeauna în Fanar, de unde şi lipsa bugetului. „Frumooos, frumooos, ca din cur scos” – încheie acelaşi străbun al lui Peca.

Pare că Iordache Golescu e de partea ţăranilor spoliaţi, dar ei sunt doar fundalul politic pe care montează un atac împotriva domnitorilor fanarioţi („ce intră în sânul grecului, ca cum ar intra în gura lupului”), dar şi a unui personaj secret, eternul Belu, evocat şi în Barbu Văcărescu... Cine este Belu?

Nu trebuie să uităm nicio clipă că acţiunea se petrece pe lumea cealaltă, altminteri pierdem protocronismul cu Cimitirul de la Săpânţa şi cu Egar Lee Masters (Antologia orăşelului Spoon Rivers).

„Gură spurcată”, Iordache Golescu a avut cea mai mare libertate de limbaj pe care şi-o putea permite limba şi literatura română în anii 1800. Trebuie să fi fost un personaj pe cât de pitoresc pe atât de periculos, dacă te gândeşti la rangul său social şi, mai ales, la forţa lui polemică.

© 2007 Revista Ramuri