Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Mallarmé. Politica sirenei

        de Jacques Rancière

Jacques Rancičre (n. 1940) este filosof francez, profesor de filosofie la Paris VIII. Interesat de discursul politic (La Nuit des prolétaires: archives du ręve ouvrier, 2005; La Haine de la démocratie, 2005; Aux bords du politique, 2004; La Mésentente: politique et philosophie, 1995), dar şi de filosofia limbajului (La Parole muette: essai sur les contradictions de la littérature, 2005; La Chair des mots: politique et philosophie, 1995), Jacques Rancičre se distinge nu doar prin acurateţea limbajului filosofic, dar şi prin cutezanţa de a dezbate concepte aparent delimitate şi de a propune altele noi. În studiul Mallarmé. La politique de la sirčne, „spuma versurilor” este neliniştea albă care însoţeşte poetica misterului, până la poemul devenit gândire de sine.

 

Anumite nume împrăştie o umbră care le devorează. Aşa şi numele de „poet”, înfăşurat în norii groşi ai reveriei, sub aripile păsărilor celeste şi sub furtunile pasiunii. Şi anumite nume de poeţi par să îndesească mai tare aceste tenebre. Numele lui Mallarmé se asociază obsedant cu o imagine dublă: aceea a unei poezii duse până la chintesenţa vecină cu tăcerea spaţiilor infinite; aceea a unei obscurităţi apropiate de noaptea impenetrabilă. Mallarmé întruchipează poetul obscurităţii prin excelenţă. Poemele sale şi chiar prozele sale opun năvodul dens de ochiuri împletite ochiului obişnuit să citească dinainte în cuvintele unui rând sensul următorului. Acestei obscurităţi a textului îi răspunde figura poetului insomniac şi steril, cuceririlor hârtiei virgine şi neantului regăsit scobind versul. Din scrisorile unde tânărul mărturiseşte ambiţia nebună şi din impasul radical la testamentul poetului care recomanda să-i ardem grămada deşartă de însemnări destinate capodoperei Cărţii, trasăm cu uşurinţă linia dreaptă a ciocnirii cu noaptea absolutului a cărei plachetă postumă de poeme obscure şi-ar furniza ruinele.

Paginile care urmează ar ajuta la desluşirea acestei nopţi, la destrămarea umbrei purtate de cuvintele poetului şi a obscurităţii specifice, proprie lui Mallarmé. Pentru a pricepe această dificultate, trebuie să o separăm de noţiunile care o deghizează, în primul rând, aceea a secretului. Ideea de secret presupune că adevărul este ascuns undeva în spatele suprafeţei pe care ochiul şi spiritul o percep. Revelaţia acestui adevăr se realizează atunci potrivit a două logici inverse şi complementare: aflarea extraordinarului dedesubtul elementului comun sau a ordinarului sub elementul extraordinar – mesajul spiritual disimulat de conturul imaginilor sau, din contră, secretul intim al unui corp sexuat ascuns sub fastul gândurilor şi al cuvintelor. Astfel, se conturează o dubl㠄cheie” a lui Mallarmé. Prima atribuie dificultatea operei desenului ermetic de a spune şi de a ascunde în acelaşi timp secretele unei gnoze sau cabale, conform spiritului unei epoci avide de mari secrete iniţiatice. Avantajul explicaţiei ermetice este derobarea dovezii. Gnoza, prin definiţie, ascunde curioşilor căile pe unde hălăduieşte. Şi dacă este de negăsit corpul doctrinal, vom putea mereu, asemenea interpretului, să cităm martorul care păstrează de la părintele său povestea unor conversaţii noctune, lungi şi misterioase, cu poetul nopţii. Explicaţia inversă are avantajul sau inconvenientul simetric că substanţa nu îi lipseşte niciodată. Şi, desigur, Étienne Mallarmé, zis Stéphane, a fost un bărbat anxios, insomniac, care moştenea o istorie familială complicată şi care avea „probleme” cu femeile. Era, de asemenea, un om poznaş care se amuza cu siguranţă de echivocul unui cutare sau cutare poem, unde cititorul, după gustul său, ar citi o alegorie metafizică sau istoria unei escapade extra-conjugale. Milioane de persoane au avut asemenea probleme şi n-au lăsat versuri, sau nu de-ale lor. Mai presus de toate rămâne regula fundamenatală a poeticii mallarméene: aceea că poemul nu se susţine decât cu condiţia de a-şi păstra de unul singur lumina şi noaptea sa. Fără îndoială, nu e în van că Mallarmé şi-a situat enunţul chiar înaintea a două poeme deliberat echivoce:

„Une dentelle s’abolit

Dans le doute du Jeu supręme

Ŕ n’entrouvrir comme un blasphčme

Qu’absence éternelle de lit”.

Jocul sau „blasfemia” poetică, în felul în care dantela versului descrie şi sustrage obiectul, neagă orice secret, fie el sublim, fie vulgar. Continuarea poemului ne arată: doar pântecele mandolei, „filial, decât al ei putea să nască”. Poemul şi „dificultatea” lui se nasc numai şi numai din dispozitivul poetic. A dispune în aceleaşi rânduri de virtualitatea mai multor cititori, mai mult sau mai puţin triviali sau alegorici, este efectul unei poetici care trebuie înţeleasă. Mallarmé nu este un autor ermetic, este un autor dificil. Complicat este orice autor care foloseşte cuvintele astfel încât acestea să rupă cercul comun al banalului şi al ascunsului, reprezentând ceea ce Mallarmé numeşte „reportajul universal”. În acest sens, autorul interesant este dificil, potrivit unor modalităţi diferite.

A avea acces la dificultatea lui Mallarmé presupune să luăm cunoştinţă de încă o metodă de
a-i interpreta noaptea. Aceasta e identificată, de unde banalitatea secretului, de o experienţă radicală a limbajului şi a gândirii. Maurice Blanchot a dat nobleţe acestei interpretări care face din scriitor eroul unei aventuri spirituale
. În noaptea scriiturii, intenţia operei atinge punctul în care ea se experimentează ca seamăn al contrariului său, pură pasivitate a limbajului. N-a consemnat Mallarmé în povestea lui Igitur echivalenţa celor două experienţe: aceea a scriiturii şi aceea a sinuciderii? Paradoxul sinuciderii este de a vrea o moarte şi de a întâlni o alta: moartea anonimă indefinită, fără legătură cu nimeni, care anulează orice putinţă şi orice voinţă, începând chiar cu „a termina”. Autenticitatea scriiturii ar fi de a da seamă de experienţa paralelă a unei activităţi a limbajului care nu e posibilă decât din punctul în care ea întâlneşte pura pasivitate a limbajului. Un limbaj care nu mai spune nimic, dar care se mulţumeşte să existe. Mallarmé este un martor privilegiat al acestei experienţe de scris, al acestui joc ţicnit, care pretinde o putere a neputinţei, a pasivităţii esenţiale ce dizolvă dinainte orice tărie. Privilegiat şi trişor în acelaşi timp, caută să iasă din noapte, să facă din povestea sa de suicid nocturn remediul homeopatic vindecător al neputinţei de a scrie.

1 Cf. Charles Chasse, Les Clefs de Mallarmé, Aubier, 1954.

 2 Cf. „Victorieusement fui le suicide beau”, Oeuvres complčtes (=O.C), Gallimard, coll. „Bibl. de la Pléiade”, 1945, derničre rééd. 1992, p. 68.

 3 O.C, p. 74. Preiau traducerea lui Ştefan Aug. Doinaş, din volumul Stéphane Mallarmé, Poezii, Bucureşti, Editura Univers, 1972, p. 121: „Piere-o dantelă-n flux crispat/ La focul nalt de vămi fluide/
Ca-ntr-un blestem ce-ntredeschide/ Doar lipsa veşnică de pat”.

 4 Mandola este un vechi instrument cu coarde, asemănător cu lăuta şi cu mandolina (var. mandora).

 5 Idem.

 6 Maurice Blanchot, Espace littéraire, Gallimard, 1955.

Traducere şi prezentare Irina Georgescu

© 2007 Revista Ramuri