Poesis de citit şi Tichia de mărgăritar

Numărul triplu al revistei Poesis de la Satu Mare (6-7-8 / 2010) reţine atenţia prin multe pagini bune: cronici literare (semnate de George Vulturescu, Paul Groban, Gh. Mocuţa, Ştefania Mincu, Daniela Sitar-Tăut ş.a.); poeme de Ioan Pintea (Premiul Poesis 2010), T. T. Coşovei, Eugen Suciu, Ion Tudor Iovian, Ionel Ciupureanu, Viorel Mureşan; două interviuri cu Attila Bartis şi Aura Christi (care ne reaminteşte că Nicolae Breban este „unul dintre cei mai mari scriitori ai Europei postbelice“; o fi, însă întrebăm şi noi, moromeţian: Europa ştie?; iată şi o aserţiune memorabilă, cu o condiţie – să-i punem acuzativului prepoziţia „pe“: „Un monstru care crede aproape exclusiv în literatură este greu, este imposibil să-l suporţi“); un fragment din Ana Maria şi îngerii de Radu Aldulescu; traduceri din Michael Krüger, Karolyn Mary Kleefeld, Eugenio Montale, Gianni Vattimo, Carlos Drumond de Andrade, Danilo Kiš; „Zilele culturale Poesis – 20“, cu fotografii şi două texte de Dinu Flămând şi Ion Mureşan; parodii de Lucian Perţa. Din păcate, există însă şi o extremă nefastă. Sub eticheta Tichia de mărgăritar, aşezăm o compunere de un nivel, eufemistic spus, şcolăresc, apariţie inacceptabilă într-o revistă serioasă, de un umor involuntar colosal. Autorul, Graţian Jucan, debitează, cu emfază de mare specialist, tot felul de inepţii despre Istoria critică a literaturii române; asta când nu-şi dă cu părerea, indicându-i istoricului literar Nicolae Manolescu felul în care ar fi trebuit să procedeze în al său „tratat de istorie literară“ (sic!): „Autorul pleacă întotdeauna de la G. Călinescu, care chiar când greşeşte este mare, aşa încât în prima parte a cărţii este elogiat, iar mai apoi e criticat, căci aşa a fost scris în stele [facem o pauză de râs...]. Lucrarea este un tratat original şi subiectiv, aşa cum l-a gândit şi înfăptuit autorul. În fond, poporul român are astăzi nevoie de o istorie ştiinţifică a literaturii lui şi spre acest ţel au ţintit unii învăţaţi. Părerea mea este că autorul trebuia la fiecare capitol ori scriitor să plece de la învăţaţii care s-au specializat într-un domeniu sau altul, fiind vorba de o «istorie critică». În aproape toate manualele şcolare la Miron Costin era dat citatul din Ion Neculce: [trecem peste citat]. Textul acesta este de mare actualitate, el însă lipseşte în cartea de faţă. Interesant şi frumos este prezentat Anton Pann. Dar pentru mine mai revelatoare e prelegerea lui D. Popovici din cursul despre Romantismul românesc. (...) La capitolul despre T. Maiorescu se putea porni de la textul conferinţei lui D. Popovici din 1940, deschizător de drum în studiul maiorescianismului, unde s-ar fi văzut şi «contradicţiile» care au fost [vorba lui... Vanghelie] ale lui T. Maiorescu. Prezentarea lui M. Eminescu trebuia să culmineze cu analiza Luceafărului, dar în cele vreo 30 de pagini, capodopera eminesciană nu cuprinde nici măcar o coloană întreagă. Aici trebuia să se plece de la D. Caracostea şi D. Popovici ş.a.m.d. (...) Autorul se raportează, bineînţeles, la ceea ce ştie (la Istoria lui Negoiţescu de ex.), dar sunt şi alte cărţi la care se putea raporta, poate cu mai mult succes, căci altfel devine monoton, tocmai pentru că e vorba, repet, de o «istorie critică». (...) În unele capitole se dau multe amănunte ca într-un roman, lucru ce nu e necesar într-un tratat de istorie literară, mai ales că pe foaia de gardă a cărţii scrie «sinteze» [asta da scrupulozitate conceptuală!]“. Din motive de spaţiu ne oprim aici cu excerptele; oricum, Manolescu poate sta liniştit, verdictul general al „criticului“ Graţian Jucan este unul pozitiv. Aferim!

Carmina Balcanica – Review of South-East European Spirituality and Culture este o revistă care promovează dialogul intercultural în spaţiul Balcanilor, încercând să reveleze şi „contribuţia civilizaţiei şi culturii spaţiului balcanic (extins geografic la întreaga parte de sud-est) la cultura şi civilizaţia europeană“ (Mihaela Albu – Editor in Chief). În numărul 1/ 2010, aflăm că accentul ar trebui să cadă pe Grecia, însă doar două texte trimit la această ţară: „Eminescu şi literatura clasicismului greco-roman“ de Dan Anghelescu şi „Grecia lui Panait Istrati“ de Zamfir Bălan. Cam puţin! Domină, într-adevăr, diversitatea culturală (poeţi din România, Turcia, Bulgaria, Serbia). Traducerile în engleză favorizează o largă receptare. N-ar fi rău să apară, pe viitor, şi nume mai importante de scriitori români contemporani. De remarcat ubicuitatea semnăturii lui Marius Chelaru, editor-asistent. O revistă interesantă şi binevenită, girată, din postura de consultant, de un specialist de marcă în domeniul balcanologiei, Mircea Muthu: „De la sensul introdus de către mazzinieni, acum un veac şi jumătate, cuvântul Balcania a ajuns să semnifice o forma mentis, constitutivă nu atât politicului, cât unei geografii umane. El reflectă, într-un fel, dezideratul, întrerupt de sincope istorice, al unităţii în diversitate a sud-estului european“.

Numărul triplu 4-5-6 / 2010 al revistei Autograf MJM transcrie câteva dintre comunicările Colocviului „Ion D. Sîrbu – posteritatea vie“, găzduit, la începutul verii, de Casa de Cultură „Traian Demetrescu“ a Municipiului Craiova. Textele publicate sunt semnate de Ioan Lascu, Ioana Dinulescu, Nicolae Oprea, Dumitru Augustin Doman, Mihai Barbu, Marian Boboc. Reţinem îndemnul la neuitare, din „Viaţa de apoi a lui Gary“, adresat de Ioan Lascu: „Printre filele turbulentului şi tulburătorului său jurnal, Gary Sîrbu plângea, ante factum, pe propriul mormânt, amintindu-şi de suferinţele îndurate din partea unui destin nedrept şi invocându-l pe Boris Pasternak, cum că zadarnic şi făţarnic ar fi ca la locu-i de veci să vină cu flori în mână foştii torţionari spăşiţi. Torţionari sau elogiatori, critici sau admiratori, prieteni sau duşmani, la mormântul lui Gary, să se ştie, se poate veni cu o amintire sau cu mai multe, ca să i se risipească cea mai sumbră temere a lui, anume aceea că va muri nepovestit“. Tot I. Lascu aduce un omagiu spumos Ioanei Dinulescu („poeta cea verbioasă, în cotidian, nu în scris...“), la aniversarea unei vârste rotunde: „Ioana îi tot dă înainte, cu poematica şi cu vorbele, de duh, de dulce, de luare aminte, de plăcere, de trecut vremea, de alungat plictisul, de sictir, de prefirat lumea. Ioana este o prietenă – ţine la noi, nu la foarte mulţi, ca la dulcea limbă românească, în care ea ascute, dar şi parfumează cuvinte. Ca poezia – adevărata poezie – la 60 de ani Ioana e tânără: o prietenă tânără. La mulţi ani, Ioana!“.