Ulici mă anunţă că sunt propus să merg la Paris, cu prilejul Centenarului Tudor Vianu, împreună cu Mircea Martin, Gelu Ionescu (va veni la Paris de la Heidelberg) şi inevitabilul, când e vorba de Vianu, H. Z. Nu mă prea îndeamnă inima să merg. Drum obositor cu trenul, iarnă, întrerupere în Ungaria, mai trebuie să pregătesc şi o comunicare. Aici ar fi să las destule lucruri încurcate. La revistă ar trebui să las două cronici, una pentru săptămâna în care lipsesc. Mai bine nu m-aş duce. G. îmi spune însă că nu se cade să refuz. Voi vedea, mai am timp, o zi-două, să mă hotărăsc.

Numai G. e în stare de performanţe ca următoarea: să-i aducă laolaltă pe Valeriu Cristea, Al. George, N. Manolescu. Acesta (N.M.) să vorbească despre Valeriu la lansarea ultimei lui cărţi, Bagaje pentru paradis. Al. G. să accepte (deşi bosumflat) ca Manolescu să vorbească despre el, iar N. M. să facă faţă acestor ştiute incompatibilităţi cu nonşalanţă şi cu umor.

Scriu despre extraordinara carte Bagaje pentru paradis a lui Valeriu. Sunt ani de când n-am mai comunicat, despărţiţi absurd de opţiunile politice. Va restabili gestul meu puntea care ne unea altădată? Poate că da. Acest om complicat, intuiesc, e doritor să nu fie singur, iar eu am ţinut la el şi atunci când mă privea cu ostilitate.

S-a chinuit mult în aceşti ani. Dar sunt în carte, pentru cine ştie să le desluşească, toate explicaţiile poziţiei sale.

Am fost între timp la Paris, unde cu totul am stat trei zile, în rest, pe tren, şi escala de două zile la Budapesta. Echipa: L. Ulici (la Paris ni s-a alăturat dna Ulici sosită pe cont propriu cu avionul), Mircea Martin, H. Z., eu. Gelu Ionescu n-a apărut.

Z., cum mă aşteptam, enervant, tot timpul enervant. Amestec de neajutorare şi descurcăreală, de obsecviozitate şi aroganţă, de politeţe şi impoliteţe, şi tot astfel.

La simpozionul Vianu, de la ICR, destul de multă lume, în majoritate zdrobitoare români, bineînţeles. B. N., şi el prezent, a dezvoltat teza despre Vianu complice al regimului comunist, complice pentru a face bine, cum a concedat. A fost şi Ioana Andreescu, colegă cu mine de facultate, deci şi ea, ca şi mine, foşti studenţi ai lui Vianu.

A fost o săptămână plină căreia, fizic vorbind, i-am făcut faţă mulţumitor. Mai greu mi-e acum când mă doare capul şi am ameţeli. Dar nu pot să bolesc, n-am timp de aşa ceva. Am de scris cronica la volumul de povestiri al lui Fănuş Neagu.

Citesc, recitesc (de fapt re-recitesc) Subiect banal de Ury Benador, pentru a da o prefaţă la Hasefer, unde va apărea o reeditare. Este ideea mea pe care i-am dat-o lui Zigu. Tipărim cartea, mi-a spus, dar fă-i tu o prefaţă. Succintul roman stă, după mine, alături de tot ce s-a scris mai bun la noi (Camil Petrescu, Holban) pe marea temă a geloziei. Discutând, G. îmi atrage atenţia că la toţi aceştia este vorba de gelozia bărbatului. Despre gelozia femeii, mă întreabă, cine a scris în literatura română ?

Nu mi-a venit în minte nimeni şi nici acum nu-mi vine. Să nu se fi scris ?

Sunt tulburat, iarăşi şi iarăşi, de sfârşirea încă a unui an. N-a fost, în ce mă priveşte, nici mai rău, nici mai bun decât alţii. Să las acum la o parte prin ce a fost rău, ştiu prea bine prin ce a fost, dar prefer acum să nu-mi amintesc, să nu consemnez, de fapt.

A fost bun prin cele două călătorii, una în Italia, la începutul toamnei, şi cealaltă, recentă, la Paris, cu incursiunea la Chartres. A fost bun 1997 şi pentru că am scris ceva mai mult decât în alţi ani şi mai destins. Unii spun că i-a interesat, că-i interesează cronica mea săptămânală din R. L. care, de fapt, o suplineşte, temporar, pe aceea a a lui Alex. Îl aştept să revină, cât de repede, la cronică, iar eu să mă reapuc de ceea ce începusem şi m-am întrerupt: amintiri şi portrete literare. Până atunci, să trec însă pe pagina de alături, unde am început să scriu ceva pentru rubrica din Ramuri.

Trebuie să închei textul până la prânz şi să-l duc la poştă.

Mâine plecăm la Cornu unde, cum am plănuit, vom petrece revelionul cu Fane şi Daniela, prietenii noştri. Fac, probabil, ultima însemnare din 1997.