Nevoia vicioasă a omului suferind de interiorizare de-a se împărtăşi din criza altuia, de-a se sprijini pe ea. De unde interesul (înţelegerea) pentru o anume artă dolorică. Comunicarea de acest tip are ceva comun cu un drog. Odată ce-ai prins gustul creaţiilor în care te „regăseşti”, în care îţi întrevezi imaginea neajungerilor, relieful frămîntărilor, acesta se fixează ocupîndu-te tiranic. Te absorb textele cu ajutorul cărora te visezi deznădăjduit nu aşa cum ai putea fi, ci aşa cum eşti.

*

„Bunul gust e contrar artei” (Pablo Picasso).

*

Un aspect banal al prieteniei: egalizarea. Un aspect profund: smerirea, simţămîntul de-a te simţi mai puţin bun decît celălalt. Deci, o mîntuitoare inegalitate.

*

În sfera morală, echivalenţele, egalităţile sunt suspecte. Putem vorbi cel mult de similitudini (să precizăm însă că acestea pot cunoaşte o agitaţie impură, concurenţială).

*

Timpul copilului: dilatat, extatic, plin de entităţi diferenţiale, de o feerie a detaliilor. Timpul adultului: compact, pragmatic-egoist, plin de indistincţii, generalizator.

*

„Totdeauna să faci cu un lucru mai puţin decît crezi că poţi face” (Carl Sandburg).

*

Zilele sau numai ceasurile unui anotimp care sugerează un altul. Împrejurare ce te face să te simţi liber, întorcîndu-te ori producîndu-ţi un avans în timpul meteorologic, cu o avîntată complicitate între trup şi suflet, cel dintîi aducînd celui de-al doilea un prinos al simţurilor de natură a-i produce o bucurie rafinată.

*

Fatalitatea vocaţiei: „Poţi folosi orice limbaj doreşti, niciodată nu poţi spune altceva decît ceea ce eşti” (Emerson). Ca şi: „Nu scrie cineva cum voieşte, ci din nenorocire cum poate” (Dante).

*

După şocul, care poate fi teribil, al despărţirii, morţii cei dragi se reîntorc, redevin chiar familiari. Îi poţi privi, îi poţi asculta cu un calm care nu ţi se pare meschin, cu o degajare, cu o normalizare a gesticulaţiei lăuntrice. Îşi spune cuvîntul parcă o absconsă necesitate a reintegrării lor în fiinţa ta, dincolo de fastul negru al durerii cumplite. O resocializare a făpturilor nespus de scumpe cu care le eşti dator.

*

În anii studenţiei mele clujene, aveam mereu la îndemînă, pe vechiul birou al camerei în care locuiam, un amplu plan color al Parisului de dinaintea primului război mondial. Îl deschideam de nenumărate ori în clipele de răgaz, cu o curiozitate repetitivă ce ajunsese a îndeplini rolul unui tranchilizant, urmărind cu privirea ori chiar cu degetul bulevardele, străzile, pieţele, imaginile unor monumente, încercuirea degajată a şiragului de periferii. O vegetaţie urbană în care predomina culoarea roşie mă transpunea într-o stare de transă. Ştiam pe de rost zeci de denumiri cu o suavă sonoritate nazală. Mă vedeam în acele minunate locuri, patinate de istorie şi de gloria ei, însă nu fără o reţinere, s-ar zice că presimţind că niciodată nu voi vedea Parisul aievea. Era ca o hîrjoană cu imposibilul, care mă mulţumea fie şi cu mîhnirea străvezie ce mi-o lăsa mereu. Cu acea gratuitate din care ne împărtăşim cînd şi cînd, în virtutea căreia anumite momente ale vieţii devin cu adevărat inteligibile, ale noastre.

*

„Tinereţea îşi adună materialele ca să dureze un pod pînă la lună sau să înalţe un palat ori un templu pe pămînt şi, după un răstimp îndelungat, omul de vîrstă mijlocie sfîrşeşte prin a-şi clădi cu ele o cabană într-o pădure” (Thoreau).

*

Un vers din noianul de manuscrise prezentate la un „Festival de poezie” din 2010: „Vreau să mă descalţ de piele”…

*

E oare posibil să păstrezi pururi o cumpănă dreaptă între contrarii? Să nu fii nici… nici? Aici se pune o chestiune nu doar de tactică a intelectului, ci şi de ordin moral. Mai cu seamă de ordin moral. Cînd eşti tînăr, fascinat de „obiectivitatea” lucrurilor pe care doreşti a o cuceri, optezi precumpănitor pentru o formă de cunoaştere. Elanul juvenil, în pofida aparenţelor, e unul legat de cunoaştere (luare în posesie a lumii pe calea acesteia). Dar cu vremea iese la suprafaţă nevoia unor ataşamente mai fine, sufleteşti. „Echidistanţa” nu mai e cu putinţă decît ca o convenţie. Cristalizîndu-se treptat personalitatea, aceasta nu poate admite, în forul său intim, echivocul, indecizia. Chiar dacă la suprafaţa sa comportamentală, politeţea, comoditatea, rutina mimează postura neutră, mai în adînc există neapărat selecţii, preferinţe, partizanate. E limpede că, de pildă, „echidistanţii” noştri programatici de după 1989 şi-au impus un simplu rol ce s-a dovedit însă, pe planul carierei lor, rodnic. Masca arborată cu acest prilej nu i-a oprit a se delimita de anticomuniştii veritabili precum Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Paul Goma, Doina Cornea, foştii deţinuţi politici etc. Astfel încît majoritatea pretinsei echidistanţe s-a apropiat pînă la a face corp comun cu tabăra noilor cîştigători la ruleta puterii. Artificiul opţiunii lor bate la ochi. Punîndu-se sub emblema lui Caragiale (din scrisul scriitorului sunt ciugulite următoarele vorbe: „Aşa e că pînă acum nu stăm nici bine, nici rău, adică nici aşa, nici altminteri?”), „echidistanţii” cu pricina se fac a uita că „Nenea Iancu” a descins în zona de foc a pamfletului politic (1907 - Din primăvară pînă-n toamnă), rezervele sale faţă de junimism, faţă de regele Carol I, faţă de discursul naţionalist etc. nefiind atitudini tocmai confortabile…

*

Nenorocirile mari te lovesc cu atît mai lesne cu cît ţi se par mai improbabile.

*

„Am obosit repede de toate şi trebuie să trec mereu de la una la alta; dar oboseam de oboseala mea şi reluam cu regularitate ciclul alternanţelor mele. Îmi trebuia cîte puţin din toate: nu aveam nici temperamentul, nici umoarea de a voi prea mult dintr-un singur lucru. Asta înseamnă absenţa geniului, în care există întotdeauna o tendinţă dusă pînă la excluderea sălbatică, la manie, la monstruozitate. Unul nu poate face decît statui, altul obţine victorii. Nu ştiu dacă am întîlnit vreodată un om de geniu, dar talentele extraordinare mi-au displăcut prin caracterul lor violent. M-am săturat de mediocritate, dar şi de excepţii. În scurt timp m-am plictisit în preajma femeilor, ca şi într-a bărbaţilor. Dar animalele, plantele, casele, obiectele nu ne obosesc, căci le putem atribui tot ce vrem, fără ca ele să poată protesta pe faţă. Reveria a înlocuit în cazul meu mistica, deşi s-ar putea ca ea să fi cuprins destulă mistică. O mistică scurtă, luminoasă, dar sfîşietoare. Ţinea doar cît o străfulgerare, dar se producea destul de frecvent. Sentimentul acut, la cîte un colţ de stradă, al lipsei de realitate a lumii, a caracterului absurd al simbolismului său, a dezordinii acestui sistem de aluzii, al încurcării pistelor care duc totdeauna spre ceva şi se depărtează de el cu hotărîre şi toate astea alcătuind ceva ce nu se află nici în categoria fiinţei, nici în aceea a nefiinţei. Sentimentul că eternitatea se află în fiecare clipă, fapt infinit sfîşietor, dar care nu vrea să spună nimic” (Drieu la Rochelle).

*

Ce se petrece cu observaţiile, reflecţiile, asocierile, imaginile pe care le uiţi fiindcă nu le-ai putut nota în clipa cuvenită? Pe care astfel s-ar spune că le uiţi de-a binelea? Cum procedează în cazul lor memoria? Ce raport mai au cu fiinţa? Cu toată ciuda ce mă cuprinde în atari situaţii, n-am simţămîntul că ele s-ar pierde, s-ar transforma adică în nonfiinţă. Dacă înmoi într-un pahar de ceai un cubuleţ de zahăr, acesta dispare ca formă de sine stătătoare, dar se regăseşte în gustul ceaiului. Presupun că un fenomen similar are loc şi atunci cînd uitarea şterge expresia (delimitarea, forma) unor trăiri contrase în cuvînt, absorbind însă în masa ei vitală substanţa, informalul viu al acestora. Într-un fel sau altul, substanţa în cauză se va activa în viitor. Uitarea e apreciată de Camus drept „un murmur de izvor ce-mi va însoţi toate gîndurile”. E un soi de fond muzical pe care se vor profila experienţele noastre ce vor urma. O formă virtuală care ne va permite să detaşăm formele unor mărturii ce nu se vor putea dezice de obscurele lor legături cu aparenţa golului ce le-a precedat. Fiinţa omenească e inconceptibilă în afara acestui du-te-vino între actual şi virtual.

*

Ambiţia poate sîcîi, obosi frivola, lenevoasa vanitate, dar fortifică orgoliul, mai ordonat, mai temeinic.

*

„Ambiţia şi emulaţia sunt cu atît mai tiranice, cu cît mai slăbănoagă şi nesigură e capacitatea naturală de creare a individului. Uitarea de sine, care implică nepăsare de sine, stă în raport drept cu bogăţia interioară a omului, cu sentimentul voios al puterii de-a se cheltui fără grijă” (Paul Zarifopol).

*

Există, presupun că nu doar pentru subsemnatul, plăceri pe care le doreşti atît de mult încît le amîni sau nu le mai împlineşti niciodată. Am cumpărat cărţi atît de atracţioase încît le-am pus în raft, neîndurîndu-mă să le „devorez” printr-o lectură imediată. Am avut prilejul de-a face vizite ori de-a întreprinde drumeţii pe care am preferat a le transfera într-o aşteptare fără scadenţă, a le dizolva în vis. Uneori au trecut ani, vai, chiar decenii fără a mă atinge de volumele magice (unele din ele rătăcindu-se de-atunci în haosul ce-l reprezintă biblioteca mea), la fel a trecut o durată ce a suprimat şansa vizitelor, excursiilor, călătoriilor ce mă ispiteau nespus. Au dispărut adesea persoanele, casele, drumurile pe care ardeam de nerăbdare să le abordez. Plăcerea s-a anulat pe sine. Propria sa intensitate i-a fost fatală. Ar încăpea o scuză? Temporizarea plăcerii nu reprezintă doar o inhibiţie, ci şi un rafinament. O plăcere la rîndul său. Adică un lu* al fiinţei deprinse cu insuficienţele, cu reducţiile, pe care aceasta şi-l poate îngădui în răstimpuri. Aşa cum arăta Montesquieu, plăcerea e neobişnuitul: „Dacă am avea continuu plăcerea de a mînca cu poftă, nu am numi aceasta plăcere; ar fi existenţă sau natură”. Disocierea plăcerii de natură îi acordă un statut similiestetic. Plăcerea: o poezie a existenţialului.

*

„Plăcerea simplă e ultimul refugiu al sufletelor complicate” (Oscar Wilde).

*

Plăcerea: o primejdie conţinută, dat fiind caracterul său de exaltare iraţională, relevat de filosofii stoici. Încercarea de a o norma, de a o doza e şi ea o atitudine riscantă. Imensa tentaţie pe care o înfăţişează nu e decît un joc cu pericolul. Sfidînd ordinea naturală, normalitatea, plăcerea provoacă fibra noastră rebelă, uneori în proporţii mici, cu un aer inocent, alteori în cantităţi catastrofice.