Drumul literar al lui Rodian Drăgoi – al cărui talent a fost remarcat, încă de timpuriu, de Zaharia Stancu – a început cu un grupaj de poezii (,,Tulbure ninsoare’’) publicat la Editura Albatros, în Caietul debutanţilor din 1979 (1981), şi a continuat cu volumele: Către iarnă (Ed. Albatros, 1984), Fotografia absenţei mele (Ed. Amurg sentimental , 2001), Poeme de trecere (Ed. Deliana, 2006) şi antologia Lumină de mireasă (Ed. Muzeul Literaturii Române, 2007), prefaţată minuţios şi „la obiect’’ de Marian Drăghici şi cu o postfaţă semnată de Constanţa Buzea.

Laurenţiu Ulici, comentând succint volumul Către iarnă, aprecia lirismul imaginilor şi notaţia impresionistă ,,dilatată narativ’’, iar pe de altă parte îi reproşa ,,cuminţenia de fond şi de formă’’ şi, respectiv, excesul de metafore şi de tradiţionalism. Deşi este refractar în ceea ce priveşte antilirismul, ironia sau insurgenţa ludică, Rodian Drăgoi se înfăţişează, citit printr-o anumită grilă – aceea a ,,prelucrării’’ unor modele lirice – , şi ca postmodernist, dacă acest lucru este atât de important, numai că el se raportează la alte repere decât cele frecventate de congenerii săi. Autorul antologiei Lumină de mireasă se simte mai aproape, structural, de Esenin, Bacovia, Zaharia Stancu, Ştefan Bănulescu şi chiar şi de Mircea Dinescu – cel din prima sa etapă lirică. Luând ca reper celebra poezie a lui Esenin intitulată ,,Scrisoare mamei’’, Rodian Drăgoi îi scrie ,,teleormăneanului’’ Dimitrie Stelaru o epistolă cu accente elegiace şi care se încheie cu superba imagine a unui greier enorm ce blochează uşa de la odaia destinatarului acestei scrisori. Prin gigantizare, inofensiva gâză care îşi toarce cântecul în nopţile de vară, ascunsă, uneori, prin crăpăturile pereţilor sau prin ungherele caselor, se asimilează simbolurilor de factură thanatică.O asemenea translaţie semantică de la statutul benign al greierului la unul negativ este, pe cât de surprinzătoare, pe atât de tulburătoare: ,,De mii de ani nu ţi-am mai scris Dumitre/cenuşa dintre noi a dat în floare/şi scriu acum şi ştiu c-o să mă ierţi/sunt străbătut de-o rană călătoare// (....)// sălbatic ninge-n casa în care te aştept/s-a-ntunecat şi vinul strigându-te duios/mi-e-aşa de frig de parcă aş tot sta/ lângă un foc cu flăcările-n jos// şi umbra mea e leoarcă de sudoare/spre palida ta casă alerg pe-un drum pribeag/aş vrea să deschid uşa dar nu mai pot să intru /o namilă de greier s-a aşezat în prag’’ (,,Scrisoare către Dimitrie Stelaru’’, s.n). În poemul ,,Tot mai strig şi strig şi strig’’(,,de când stau să te aştep/ mi-a crescut iarbă pe piept/(...)/ de când nu te-am mai văzut/ mi-s privirile de lut’’) sau în cel intitulat ,,Prin lumină de mireasă ’’, un poem tot de extracţie folclorică, se simte lecţia lui Ştefan Bănulescu:,,Mă-ntorceam târziu acasă/prin lumină de mireasă/toată noaptea mă-ntorceam/ toată noaptea n-ajungeam// când eram când nu eram/(...)/ am ajuns şi n-am ajuns/ patul podidit de plâns/şi tu îngropată-n ieri/ mirosea a nicăieri// m-am culcat şi n-am dormit /urla-n ceruri un cuţit’’’ (s.n.). Acest text, pe care din motive de spaţiu nu-l putem cita în întregime, ilustrează cu fidelitate ştiinţa lui Rodian Drăgoi în ceea ce priveşte obţinerea unor efecte speciale prin dirijarea relaţiei dintre muzicalitatea formală a textului şi aşa-numita muzică a sensurilor. Iată-l şi pe Zaharia Stancu, în varianta lui Rodian Drăgoi: ,,Cântecul stă lângă mine ca un copac devotat/semn că iarna de-afară demult a-ncetat//versurile mele trec pe ape ca nişte bărci/îmi aprind o ţigară şi aştept să te-ntorci// cuvintele tale mă găsesc culcat pe urzici/te holbezi la suferinţa mea şi nu ştii ce să zici (,,Cântecul stă lângă mine ca un copac devotat’’). În textul cu atât de frumosul titlu ,,Un foc vorbitor călătoreşte pe ape’’ („Un foc vorbitor călătoreşte pe ape/ în seminţe se face şi mai multă lumină//cel adormit în iarbă e sfâşiat de iarbă/ ce limpede e poarta deschisă de-o albină// ca un val mă izbeşte un fluture în piept/şi mi se-nseninează pământul sub picioare//se-aude cum ţăranii întorşi de pe câmp/cu grijă-şi spală umbrele murdare’’) starea lirică este abil colorată cu ecouri abia perceptibile din poezia lui Bacovia ( a se vedea imaginea din ultimul distih), iar versul ,,ca un val mă izbeşte un fluture în piept ’’este jumătate bacovian, jumătate dinescian.Elementele ,,străine’’ din textele lui Rodian Drăgoi au, în principiu, efectul unor ingrediente menite să învioreze, deopotrivă, şi discursul, şi lectura. Motivul dublului din foarte frumoasa poezie ,,Plecasem singur noaptea era rece’’ (,,Plecasem singur noaptea era rece/în urmă se-auzea un plâns ciudat/să fugim voiam dar nu aveam putere/că prea eram de spaimă colindat//o numai către ziuă m-am întâlnit c-un om/ plecat şi el să-şi caute norocul/mi-a dat o vorbă bună eu am am făcut la fel/era prea frig şi-atunci am făcut focul//ne încălzeam tristeţea, picioarele noroiul/pe care îl duceam tăcuţi în noi/fără să ştim că el ne este frate/şi presimţeam venirea altor ploi// străinul a-nceput apoi să-mi spună/ care-i e neamul şi de unde vine/târziu de tot nu l-am mai văzut/am înţeles că el se trecurase-n mine ’’) este tratat într-o manieră ce trimite la Al. Philippde. Aceste ,,exemple’’ sunt suficiente pentru a dovedi că ,,anacronicul’’ Rodian Drăgoi nu este atât de inocent precum pare la o citire superficială. Şi tot de modernitate ţin, în poezia sa, şi stările din categoria celor negative. În acest sens, Alexandru Condeescu avea dreptate când semnala, în 1984, faptul că poezia lui Rodian Drăgoi este dominată de figuri ale absenţei şi singurătăţii, iar lexicul se desfăşoară în direcţia negaţiei:,,Poezia sa, chiar şi cea de dragoste, este dominată de figuri ale absenţei şi singurătăţii: frigul toamnei şi al iernii, zăpada îngheţată şi tăcuta ninsoare, lacrimile mamei, plânsetul pământului, imagini ale nerodirii şi oboselii, un lexic al negaţiei traducând sentimentul difuz al înstrăinării.’’ Fără îndoială, raportul său cu tradiţionalismul – cel rafinat în alambicurile autohtone ale expresionismului ,,rural’’ din perioada postbelică – este unul înnoitor, sub multiple aspecte, încât a-l invinui de învârtire în cercul unei poetici vetuste ar fi desigur o eroare. Cât de vetust este acest poem impecabil şi, într-adevăr, memorabil, prin simplitatea (limpezimea) rostirii, prin prospeţimea şi modernitatea imaginilor – câteva dintre ele halucinante – obţinute dintr-o materie lexicală tradiţională şi într-o formă „anacronică’’ a discursului liric?: ,,Iarba nu ştie încă nimic despre toamnă/ cineva îmi lipeşte tristeţea crăpată cu lut// tata îşi poartă viaţa şi securea pe umăr/ eu alerg în urma cuvintelor mele tăcut// deodată vântul începe să clatine drumurile// în gloanţe praful de puşcă se ascunde de frică// secundele intră zgribulite în casă// iubito fă te rog singurătatea mai mică// luna răsare tot mai des dintre câini/ păstorul e păscut de propria sa turmă/ mama îşi îndoaie lacrimile ca pe nişte nuiele/ mâine cine ştie ce răni ne vor ajunge din urmă’’ (,,Deodată vântul începe să clatine drumurile’’).

În mai multe texte din volumul Poeme de trecere (Editura Deliana, 2006), Rodian Drăgoi se desparte de universul campestru, de imaginarul ,,tradiţional’’, scriind despre o altă lume, aceea a oraşului unde ,,sublimul creaţiei e sufocat de răul biografic. Golul cotidian se dilată ca pegra peste pagini; la agresiunea lui, textul tot mai retractil e redus la câteva versuri desangvinizate, tăiate naiv «din topor»“ (Marian Drăghici, ,,Liricul de câmpie’’, prefaţă la antologia Lumină de mireasă). Alegem poezia ,,Duminică în Berceni’’, o poezie reprezentativă atât sub aspectul noului stil, prin care autorul ei face dovada că ştie să se exprime şi în spiritul optzeciştilor citadini, cât şi în privinţa temei însingurării care dobândeşte, acum, o concreteţe categorică şi o violenţă în linia expresionismului protestatar: ,,Aici la mine în cartierul Berceni/ e duminică // plouă şi sunt singur precum un pantof /abandonat în mocirlă // vecinul meu de la etajul opt/ e tot singur//până acum s-a spânzurat/de trei ori dar nu a murit/ nici o dată’’.

Poemele de rezistenţă ale lui Rodian Drăgoi, acele poeme despre realitatea din jurul inimii sale, se împlinesc în regimul modernităţii temperate şi al evlaviei faţă de ideea de poezie, aşa cum se poate constata şi din acest text în care tema călătoriei absurde, lipsită de ţel, într-un vehicul al modernităţii – trenul – este susţinută de o inutilă şi bine camuflată revoltă împotriva răului din lume ce şi-a întins braţul de caracatiţă şi înspre mama bolnavă şi tristă a subiectului liric. Sub presiunea stării de neputinţă, dar şi de revoltă şi disperare, personajul trece de la paradoxala ipostază a vinovatului fără vină la aceea a unui Ahasverus modern: ,,Scriu aceste rânduri într-un tren/lângă mine stă mama bolnavă şi tristă// câmpia se întinde ca o blană de ren/aş şterge rugina de pe cer şi nu am o batistă// trenul aleargă nicăieri nu opreşte/ oare câte veacuri trecut-au de când am plecat?// Pasărea în aer putrezeşte/ ploaia cade întruna ca un păcat// mereu mi se spune să am totuşi răbdare/drumul se zvârcoleşte în mine şi plânge/mi-aş dori să merg singur pe o cărare/ şi trenul aleargă nicăieri nu ajunge’’ (,,Scriu aceste rânduri într-un tren’’).

Poemele citate se caracterizează prin aşa numita ,,linişte a formei’’. Sunt, cu alte cuvinte, nişte texte, care, atingându-şi împlinirea, ,,s-au rotunjit’’, ignorând ostilitatea dintre rigorile poeziei tradiţionaliste şi cele specifice poeziei moderniste.