Autorul ei, profesorul, scriitorul şi eseistul George Ardeleanu, pare să fi trecut prin încercările uneia dintre cele mai „tari” aventuri intelectuale şi spirituale: realizarea unei „perspective monografice”, aş spune aproape exhaustive, asupra vieţii şi creaţiei lui Nicolae Steinhardt (intelectual din generaţia interbelică, scriitor şi critic literar de mare forţă, monah şi gânditor creştin cu vocaţie autentică, maestru cu din ce în ce mai mulţi discipoli).

Amplul volum N. Steinhardt şi paradoxurile libertăţii a fost publicat în 2009 la Editura Humanitas şi are la bază lucrarea de doctorat a autorului. Ea este, neîndoielnic, rodul unor ani buni de lectură a operei steinhardtiene, de scormonire tenace în arhivele Securităţii, de discuţii purtate cu cei care l-au cunoscut pe Steinhardt, dar, totodată, efectul unei îndelungi modelări interioare, al unei iniţieri. Am afirmat-o în repetate rânduri, şi citind cartea lui George Ardeleanu această convingere mi se consolidează, că Nicolae Steinhardt continuă să formeze conştiinţe, să dea o direcţie spirituală impregnată de autenticul şi profundul său creştinism şi după trecerea la cele veşnice. În egală măsură, autorul Jurnalului fericirii continuă să ofere şi un model de abordare culturală celor care-i citesc cărţile, articolele şi studiile datând dinaintea convertirii, precum şi pe cele cu conţinut nereligios (de pildă, cărţile de critică literară, comentariile pe teme politice, analizele culturale, dialogurile pe varii teme cu contemporanii săi).

George Ardeleanu se numără printre fericiţii aleşi să devină discipoli ai unui maestru care a cunoscut personal şi profund experienţa încreştinării în catacombele închisorii comuniste. N-am putut citi cartea fostului meu coleg de Litere fără o anumită doză de implicare şi fără „invidia” bucuroasă că în secularizantul secol XXI un intelectual a găsit în sine puterea de a căuta, de a sintetiza şi de a aşterne pe hârtie o biografie atât de complexă, plasată sub „zodia” izbăvitoare a credinţei. Însuşi titlul cărţii, inspirat ales, reflectă destinul lui N. Steihardt, un destin marcat de paradoxuri: evreu convertit la ortodoxie la maturitate (după ratarea iniţierii în iudaism), botezat ecumenic în închisoare, gest-simbol al unei opţiuni ferme, deţinut politic fericit în infernul închisorilor staliniste, om şi spirit liber urmărit de Securitate zi de zi şi ceas de ceas, timp de 30 de ani. După ieşirea din închisoare şi experierea detenţiei „într-o închisoare mai largă”, Nicolae Steinhardt devine monah dedicat smeririi de sine, dar rămâne în acelaşi timp intelectual însetat de cunoaştere, spiritul viu, sfredelitor, neîndurător faţă de prostie şi delaţiune, mărturisitor al lui Hristos oriunde şi oricând în România ateistă şi concentraţionară. La baza paradoxurilor pe care se întemeiază destinul Monahului de la Rohia stau chiar paradoxurile creştinismului, adesea comentate cu duh treaz de Părintele Nicolae. Aşa cum Mântuitorul oferă prin moarte cheia vieţii veşnice, tot aşa se poate spune că printr-un prizonierat continuu între şi în afara zidurilor închisorii, Nicolae Steinhardt află şi predică „reţeta” libertăţii depline şi definitive. Fiindcă libertatea adevărată poate fi dată şi menţinută numai prin credinţă.

Monografia lui George Ardeleanu se poate lua la întrecere (cantitativ, desigur) doar cu „monografia” întocmită timp de trei decenii de poliţia politică din România şi sintetizată în volumul Nicu Steinhardt în dosarele securităţii (1959 – 1989), semnat de Clara Cosmineanu şi Silviu B. Moldovan. Scopul „biografilor” Securităţii era însă cu totul altul, pentru că atâta cât a trăit, Nicolae Steinhardt a fost tratat ca un „duşman al poporului”, potenţial pericol pentru „democraţia populară”. Iar câteva spectaculoase convertiri prin care ar fi putut trece ofiţerii desemnaţi cu urmărirea neîntreruptă a „obiectivului” Steinhardt ori „prietenii” care nu oboseau să dea note informative despre Părinte, nu s-au produs.

Volumul N. Steinhardt şi paradoxurile libertăţii a fost precedat editorial de micromonografia Nicolae Steinhardt publicată de George Ardeleanu în anul 2000 şi nominalizată la premiile României literare pentru debut, dar şi de numeroase alte demersuri întreprinse în vederea recuperării şi promovării operei Monahului de la Rohia. Astfel, George Ardeleanu colaborează în 2007 la stabilirea ediţiei spaniole a Jurnalului fericirii, face, de asemenea, parte din colectivul de editare a integralei Steinhardt, proiectată în 21-22 de volume şi este vicepreşedinte al Fundaţiei N. Steinhardt de la Rohia, judeţul Maramureş.

Impunătoarea monografie a lui George Ardeleanu e structurată în trei mari capitole: Biografie, ideologii, metamorfoze spirituale, În cerc: 30 de ani în vizorul Securităţii, Câteva teme steinhardtiene (şi tot atâtea aproximări), urmate de Un posibil decalog al lui N. Steinhardt, de o Addenda ce conţine documente din arhiva Securităţii (note informative, rapoarte, declaraţii, fotografii). În Argumentul care deschide lucrarea monografică, autorul vorbeşte despre doi Steinhardt: cel tânăr, implicat serios în problemele civilizaţiei şi spiritualităţii iudaice, cosmopolit liberal conservator, un Steinhardt „care traversează o îndelungată «perioadă de mlaştină», de vid existenţial, de incertitudini, de angoase, de orbecăiri, de indecizii”, şi un „ultim Steinhardt”, cel convertit la ortodoxie şi trecut în monahism. În continuare, autorul îşi motivează astfel demersul: „Pentru un asemenea echilibru între imaginea «primului» Steinhardt şi cea a «ultimului» Steinhardt pledează prezentul studiu monografic. În ce măsură «primul» Steinhardt îl anunţă «pe cel din urmă» şi-n ce măsură «cel din urmă», din Jurnalul fericirii ori din volumul Dăruind vei dobândi, îl resemnifică pe primul. Este o reechilibrare absolut necesară, în absenţa căreia nu pot fi înţelese adecvat nici complexitatea personalităţii autorului şi nici măcar imaginea «ultimului» Steinhardt, cel, îndeobşte, mai bine cunoscut de publicul larg” (pag. 9).

Lectura monografiei lui George Ardeleanu este încă de la primele pagini incitantă în aşa măsură încât cu greu poţi lăsa cartea din mână. Cele 500 de pagini ale ei nu sperie, ci promit şi prelungesc bucuria întâlnirii, mijlocite de harul narativ al autorului, cu unul dintre cele mai luminoase spirite ale întunecatului veac XX românesc. Bogăţia informaţiei este dublată de entuziasmul nedisimulat cu care este tratat subiectul. Omul, scriitorul, gânditorul şi apoi monahul N. Steinhardt are o biografie surprinzătoare, plasată ea însăşi sub semnul paradoxului, după cum suntem avertizaţi încă din prima pagină a primului capitol: „Paradoxul şi absurdul n-au ocolit, în nici un caz, nici destinul lui N. Steinhardt. Paradoxul stă şi la baza primelor demersuri ale acestei încercări monografice: să reconstitui arborele genealogic al unei onorabile familii evreieşti pe baza documentelor din arhiva unei mânăstiri ortodoxe din nordul României” (pag 15). George Ardeleanu îşi denumeşte încercarea de a cunoaşte originea familiei lui N. Steinhardt, pe bună dreptate, „o tentativă de arheologie genealogică”. O atenţie specială e acordată în carte lui Oscar Steinhardt, tatăl Părintelui Nicolae, personalitate aparte, un adevărat reper moral pentru fiul său, cel care, fapt deja notoriu, îl îndeamnă să meargă şi să facă puşcărie în loc să poată dormi liniştit, în loc să-şi „toarne” colegii şi prietenii pentru o iluzorie libertate.

Cartea lui George Ardeleanu e o construcţie închegată inteligent care îl poartă pe cititor în aventura iniţiatică a personajului ei principal şi în cea a autorului însuşi. Toate aspectele vieţii şi ale creaţiei lui N. Steinhardt trec printr-o analiză minuţios susţinută cu documente şi mărturii. Saltul de la genealogia Părintelui Nicolae la legăturile sale cu „generaţia 80”, căreia îi aparţine George Ardeleanu, pare firesc şi în logica gândirii steinhardtiene. Liantul între cultura generaţiei interbelice şi „generaţia 80” este aceeaşi miraculoasă şi irepresibilă nevoie de libertate. Spre exemplificare, iată cum sună titlurile subcapitolului dedicat acestui subiect: Generaţia 80 şi generaţia criterionistă. A! Libertatea…absolută, naivă, fragedă, a mirării, freamătului şi zbenguielii…paradoxuri textuale şi paradoxuri umane. Obsesia Realului şi subversivitatea vorbirii pe şleau. Dincolo de impactul deriziunii, disponibilitatea spre transfigurare la optzecişti.

Îmi mărturisesc incapacitatea de a sintetiza în câteva mii de semne conţinutul acestei cărţi excepţionale. Sper însă ca nevolnicele mele rânduri să fie, implicit şi explicit, un îndemn la lectură. George Ardeleanu recuperează aproape integral o personalitate culturală şi spirituală de care generaţiile următoare, oricum se vor numi ele şi de la orice direcţie de gândire se vor revendica, vor fi nevoite să ţină seama.