Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Caii lui Ahile

        DAN CRISTEA

Printre scenele din Iliada care m─â emo┼úioneaz─â ├«n mod deosebit se afl─â ┼či cea a cailor lui Ahile care depl├óng moartea lui Patroclu. A┼čadar, ├«n c├óntul al XVI-lea al poemului homeric, fiul lui Menoetius, ├«narmat cu armele ├«mprumutate de Ahile ┼či conduc├ónd carul de lupt─â al acestuia, face minuni de vitejie, ucig├ónd tot ceea ce-i iese ├«n cale. ├Äl omoar─â, printre al┼úii, ┼či pe Sarpedon, z─âmislitul de Zeus, fapt─â care nu va r─âm├óne nepedepsit─â, c─âci, pe r├ónd, zeul Apollon, troianul Euforbus ┼či, ├«n final, marele Hector ├«┼či unesc loviturile ├«n a-i provoca moartea. Cum zice poetul Iliadei, sf├ór┼čitul mor┼úii l-a ├«nconjurat pe Patroclu ┼či sufletul lui zbur├ónd din m─âdularele trupului, s-a dus la Hades, bocindu-┼či soarta, p─âr─âsind b─ârb─â┼úie ┼či tinere┼úe (androtita ke ivin).
├Äntr-un admirabil eseu despre chipul mor┼úii ├«n Grecia arhaic─â, Jean-Pierre Vernant vorbe┼čte despre sf├ór┼čitul glorios al eroului homeric pe c├ómpul de lupt─â ca despre o "moarte frumoas─â" (kalos thanatos), fiindc─â pe trupul r─âzboinicului c─âzut ├«n floarea v├órstei moartea face s─â str─âluceasc─â, precum un revelator, tocmai acele calit─â┼úi ┼či virtu┼úi care ├«ntrupeaz─â ├«n el excelen┼úa viril─â. P─âr─âsind via┼úa, eroul dob├ónde┼čte gloria (kleos), glorie devenit─â memorabil─â  ├«n ┼či prin c├óntul epic. ├Än ochii celor din viitorime, a c─âror memorie o va obseda - mai scrie Vernant - eroul se afl─â, prin moarte, fixat ├«ntr-o stare de tinere┼úe definitiv─â, inalterabil─â. Declinul ┼či deteriorarea produse de b─âtr├óne┼úe, a┼ča cum se ├«nt├ómpl─â ├«n cazul b─âtr├ónului Nestor, dar mai ales ├«n cazul regelui Priam, ├«mpov─ârat de ani, nu-l mai pot atinge.
Lucrurile se continu─â ├«ns─â ├«n urm─âtoarele episoade, din a XVII-a carte a poemului. Astfel, condu┼či de vizitiul lui Patroclu, Automedon, caii ┼či carul lui Ahile ajung ├«n r├óndurile aheilor, unde, mai la o parte de v├óltoarea luptei, cele dou─â nobile animale - ta dio ta zoa ta evgeni, cum le descrie Kavafis ├«n poemul s─âu Ta aloga tou Ahilleos - ├«ncep s─â pl├óng─â auzind c─â trupul st─âp├ónului lor zace ├«n praful c├ómpiei troiene. Caii lui Ahile sunt f─âr─â de v├órst─â ┼či f─âr─â de moarte. Ei sunt darul zeiesc f─âcut lui Peleu, tat─âl lui Ahile, la nunta acestuia cu nereida Tetis, nunt─â la care participaser─â to┼úi zeii ┼či unde se petrecuse scena "judec─â┼úii" lui Paris. Iar ace┼čti cai nemuritori, cu frumoasele lor capete aplecate spre p─âm├ónt, st├ónd nemi┼čca┼úi, a┼ča cum, zice Homer, "nemi┼čcat st─â un st├ólp funerar pe morm├óntul unui b─ârbat sau al unei femei pleca┼úi din aceast─â lume", se jeluiesc ┼či vars─â lacrimi pentru moartea eroului r─âpus. Cum s-a mai observat, ├«n Iliada se pl├ónge abundent, iar lacrimile constituie una dintre pu┼úinele manifest─âri de vizibil─â compasiune uman─â din acest poem aspru al naturilor aspre. C├ónd nu lupt─â ori c├ónd nu c├ónt─â, Ahile ├«nsu┼či pl├ónge. ┼×i o face "homeric", adic─â dezl─ân┼úuit precum o stihie, ca ├«n momentul ├«n care i se anun┼ú─â moartea lui Patroclu.
Ceea ce m─â emo┼úioneaz─â ├«ns─â ├«n acest episod, ├«ntr-un mod pe care ├«l m─ârturisesc a fi mai mult dec├ót cel dat de emo┼úia estetic─â, este ├«ns─â┼či "viziunea" cailor care pl├óng, a cailor care vars─â lacrimi, a┼ča cum, mai t├órziu, ├«n Virgiliu, exist─â lacrimi ale lucrurilor (Sunt lacrimae rerum) care impresioneaz─â mintea muritorilor. Nietzsche, dac─â ├«mi amintesc bine, intr─â ├«n nebunie ├«n momentul ├«n care vede, pe strad─â, cum un vizitiu bezmetic ├«┼či bate caii de la diligen┼ú─â p├ón─â la s├ónge. Mai remarc─âm apoi, din toat─â scena, acea superb─â ├«mpletire, tipic homeric─â, de supranatural ┼či realism. Caii lui Ahile sunt nemuritori ┼či vorbesc, dar stau locului, ├«n┼úepeni┼úi, de┼či Automedon ├«ncearc─â s─â-i scoat─â din letargia care i-a cuprins folosindu-se de toate ├«ndemnurile ┼či amenin┼ú─ârile, potrivite, ├«n asemenea situa┼úii, tuturor cailor de pe lume: "Zadarnic Automedonte-i m├óna ┼či tot i-asmu┼úea ├«n tot chipul,/ Ori cu plesnirea din bici, cu binele, ba cu mustrarea,/ Nu se urneau spre cor─âbii ┼či nici la r─âzboi cu troienii" (trad. G. Murnu).
 Mai intervine totodat─â un am─ânunt extraordinar care d─â ┼či mai mult─â via┼ú─â tabloului. Astfel, caii nu numai c─â se jeluiesc, dar pl├ónsul lor e at├ót de intens, at├ót de amarnic, ├«nc├ót p├ór├óia┼čele de lacrimi care li se  revars─â din ochi, de o parte ┼či de cealalt─â a capetelor, le stric─â frumuse┼úea coamelor bogate. La fel, pl├óng├ónd ┼či gem├ónd, umpl├óndu-se de praf ┼či de cenu┼č─â, smulg├óndu-┼či p─ârul din cap de durere, Ahile ├«┼či slu┼úe┼čte frumuse┼úea propriului chip la auzul ve┼čtii mor┼úii lui Patroclu.
 Din ├«naltul cerului, Zeus vede jelania neferici┼úilor cai, e cuprins de mil─â ┼či se mustr─â pe sine pentru faptul de a-i fi exilat pe ace┼čtia ├«n lumea oamenilor. De la oameni, caii nemuritori au ├«nv─â┼úat ce este durerea; de la oameni au ├«nv─â┼úat s─â-┼či exteriorizeze durerea prin lacrimi. Vorbe┼čte Zeus, spune poetul, ├«n propria lui inim─â: "Bie┼úii mei cai, de ce oare v-am dat lui Peleu domnitorul,/ Un muritor, pe voi doi care nu ┼čti┼úi de vreme ┼či moarte?/ Ori, s-ave┼úi parte ┼či voi de durerea s─ârmanilor oameni?/ Doar─â din tot ce pe lume e via┼ú─â, r─âsufl─â ┼či mi┼čc─â,/ Nu e nimic mai de pl├óns ┼či mai nec─âjit dec├ót omul". Teribil─â concluzie ├«n gura lui Zeus, tr─âdat─â ├«ns─â, pe tot parcursul epopeii, de marele ┼či constantul interes pe care nemuritorii ├«l arat─â fa┼ú─â de muritori. ├Än contextul scenei, ea vine s─â sublinieze faptul c─â de la oameni, ei ├«n┼či┼či de pl├óns, caii f─âr─â de moarte n-au deprins nimic altceva dec├ót solidaritatea suferin┼úei prin lacrimi.
Kavafis, ├«n Caii lui Ahile, comenteaz─â scena ├«n felul s─âu. "Oamenii, juc─ârii ale moirei", scrie el, red├ónd cuvintele lui Zeus, ."v-au t├ór├ót ├«n necazurile lor", pentru ca s─â ├«ncheie poemul cu aceste versuri superbe: "Totu┼či, pentru al mor┼úii etern dezastru v─ârsau lacrimi cele dou─â nobile animale". Nu exist─â, a┼čadar, moarte frumoas─â pentru poetul modern, ci numai acest etern ┼či scandalos dezastru al mor┼úii. Moartea nu conserv─â, nu fixeaz─â frumuse┼úea trupului, ci, dimpotriv─â, o ├«njose┼čte ┼či o distruge. V─âz├ónd trupul masacrat al lui Patroclu, ├«ntors de la via┼ú─â spre marele Nimic (to megalo Tipote), caii nemuritori nu numai c─â vars─â lacrimi, dar se ┼či revolt─â fa┼ú─â de aceast─â "oper─â a mor┼úii" pe care trebuie s-o contemple ├«n detaliile ei crunte.
├Än poemul homeric, lacrimile creeaz─â o lume a lor, aparte. Cel care pl├ónge uit─â de ceea ce se afl─â ├«n jurul s─âu, se izoleaz─â ├«ntr-un fel de treburile obi┼čnuite ale zilei. Paraliza┼úi de durere, caii lui Ahile au uitat parc─â s─â mai mearg─â. E nevoie de interven┼úia lui Zeus, care sufl─â putere ├«n genunchii ┼či ├«n inima lor pentru ca frumoasele animale s─â se urneasc─â din loc ┼či s─â poat─â ajunge astfel la cor─âbii.

© 2007 Revista Ramuri