Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Cehov

        de Nichita Danilov

În Germania, în extremitatea de vest a Pădurii Negre, în staţiunea Bandenweiler, situată la vreo patruzeci de kilometri de Bale, într-o atmosferă tipic cehoviană, în aparenţă calmă, banală, desprinsă parcă din Livada de vişini, pe data de 2 iulie 1904, în jurul orelor 3 dimineaţa, se stingea din viaţă Anton Pavlovici Cehov. Presentimentul, dacă nu chiar certitudinea iminentului sfîrşit, şi dorinţa unei călătorii salvatoare l-au îndemnat să părăsească Rusia şi să-şi caute liniştea sufletească şi alinarea suferinţelor departe de forfota capitalei, unde celebritatea sa atrăgea zi de zi o groază de neaveniţi, ce se perindau la uşa locuinţei sale închiriate într-un imobil situat nu departe de centrul Moscovei. Cu sănătatea din ce în ce mai zdruncinată, scriitorul nu-şi găsea liniştea. Boala şi anxietatea îl împingeau să-şi schimbe mereu locul. La începutul lui aprilie, îi trimitea, de la vila sa din Ialta, scrisori pline de dragoste şi rugăminţi fierbinţi soţiei sale, frumoasei actriţe Olga Kipller, care locuia la Moscova, numind-o cînd căluţul meu, cînd minunata mea jumătate, cînd draga mea actriţă; în toate se simţea dorul de plecare. „Aştept cu cea mai mare nerăbdare clipa revederii, bucuria mea. Fără tine trăiesc de pe o zi pe alta; a trecut ziua, slavă Domnului, fără idei, fără dorinţe, fără pasienţe, m-am plimbat de colo pînă colo...” .Aceste declaraţii sună destul de discordant, neobişnuit pentru temperamentul său echilibrat. Cehov era departe de a fi un pasionat, în dragoste ca şi în viaţa sa de toate zilele domneau calmul, echilibrul, buna aşezare a lucrurilor. Atmosfera burgheză era străbătută de cîte o undă de ironie, menită să-ţi răvăşească pentru o clipă sufletul. Pasiunile tumultoase erau nişte haine care nu se potriveau cu ţinuta sa. Cehov era resemnat, dacă nu chiar mulţumit, să trăiască departe de iubita sa soţie. Din scrisorile pe care i le-a scris de-a lungul celor doi ani de convieţuire nu răzbate nici o undă de gelozie. El o îndeamnă să participe la viaţa mondenă. Să meargă la recepţii, în turnee, înconjurată mereu de admiratori. Reproşurile veneau mai degrabă din partea ei, care-l acuza de răceală. Pe Olga o supăra gîndul că Anton Pavlovici nu e gelos pe nimeni din anturajul ei. Într-adevăr, în relaţiile sale cu femeile, Cehov păstra o anumită distanţă. El era un curtezan prudent. Avansurile sexului opus îl determinau să se retragă în carapacea sa. Îi era frică să se angajeze prea mult. Nu vroia cu nici un chip să-şi piardă libertatea. Scriitorul nu era pregătit pentru viaţa de familie, care înseamnă obligaţii şi rutină. Şi, probabil, o mulţime de tensiuni zilnice. Probabil îl înspăimînta mai mult rutina, decît obligaţiile. Căci, în această privinţă, nu-i putem aduce nici un fel de acuzaţii. De la o vîrstă fragedă şi-a asumat responsabilitatea de-a se ocupa de familia lui, care din cauza lipsei de discernămînt a tatălui său, un om pe cît de habotnic, pe atît de nestăpînit, un adevărat tiran, a fost nevoită să-şi vîndă casa şi prăvălia din oraşul natal, Taganrog, un orăşel prăfuit din sudul Rusiei, aşezat pe malul mării de Azov, şi să-şi caute norocul la Moscova. La sosirea sa, familia trăia într-o mizerie de nedescris. În scurt timp, student fiind încă, Cehov a reuşit să o aducă pe linia de plutire. Prin urmare, nu neapărat teama de noi responsabilităţi l-a îndemnat să-şi prelungească celibatul pînă la o vîrstă atît de tîrzie. Ci delicateţea firii sale, boala şi teama ca intimitatea sa să nu fie călcată în picioare. Căsătoria cu actriţa Olga Kipller intervine după multe tergiversări, amânări şi răspunsuri echivoce. Abia un ultimatum al viitoarei sale consoarte îl determină pe Cehov să facă pasul decisiv. Ceremonia are loc la o bisericuţă discretă din Moscova. „Singurele persoane prezente – spune marele său biograf, Henri Troyat – erau cei patru martori necesari: pentru Olga, fratele şi unchiul ei, pentru Cehov, doi studenţi necunoscuţi.” Familia lui Cehov a fost informată despre cununie printr-o telegramă expediată la două zile după consumarea actului. Aflînd despre intenţia sa de-a se căsători, unul din prietenii lui Cehov, Ivan Bunin, gîndindu-se la dificultăţile pe care le-ar fi avut de întîmpinat tînăra pereche, cariera Olgăi, turneele, relaţia între Olga şi Maria, sora lui Cehov, care-i era devotată trup şi suflet, scria: „Ar fi o sinucidere mai rău decît Sahalinul...”. Nu a fost chiar o sinucidere. Paşnicul Cehov s-a împăcat curînd cu noua sa situaţie. „M-am obişnuit deja – îi scria el unui cunoscut – sau aprope m-am obişnuit cu noua mea situaţie, adică cu lipsa unor anumite drepturi şi privilegii. Soţia mea este o persoană remarcabilă, deloc proastă, cu un suflet generos.” Aici Cehov nu exagera în aprecieri. Mariajul cu Olga nu a fost nici pe departe un dezastru. După trasarea „graniţelor”, viaţa lui Cehov şi-a urmat cursul normal. Pe 4 iunie 1901, la două zile după ceremonie, Anton îi scria devotatei sale surori, Maria: „Nu ştiu dacă am făcut o greşeală sau nu, dar principalele motive pentru care m-am căsătorit sînt următoarele: primul, am mai mult de patruzeci de ani, al doilea, Olga este de familie bună; al treilea, dacă ar trebui să mă despart de ea, o voi face fără probleme, ca şi cum n-aş fi luat-o de nevastă: este independentă şi trăieşte din propriile venituri.” Şi încă un fapt important: „această căsătorie nu a schimbat nici modul meu de viaţă, nici pe al celor care au trăit şi vor continua să trăiască altături de mine. Totul va fi exact ca şi înainte şi voi trăi mai departe singur la Ialta.” Tonul scrisorii ne duce cu gîndul la Livada cu vişini. Dramele se consumă, dar viaţa merge înainte. Aici nu se consumase o dramă, ci un mariaj, pe care Cehov mult timp l-a privit ca pe o farsă. Mai tîrziu a realizat pasul făcut. Telegrama era menită s-o liniştească pe Maria. Totuşi, Cehov nu minţea. Căsătoria nu i-a schimbat habitatul. Lungi perioade de timp a continuat să trăiască şi să scrie claustrat din pricina bolii, alături de Maria şi de mama sa, la Ialta. Trăind departe unul de celălalt, soţii Cehov au scăpat de rutina zilnică, de care le era frică. Micile certuri care au intervenit nu au avut consecinţe grave. De fapt, Olga şi cu Anton au trăit într-un fel de semiclandestinitate. Au fost mai mult amanţi decît soţi. Boala lui Cehov, convalescenţa Olgăi (care a pierdut o sarcină), întîlnirile de la Moscova şi cele cîteva călătorii pe care le-au făcut împreună au avut darul de-a suda un mariaj ce părea să fie sortit eşecului. În aparenţă, viaţa lui Cehov curgea la fel de lent, la fel de monoton. Cu sufletul ei cald, Olga a reuşit să anime şi sufletul în aparenţă lipsit de afectivitate al autorului Salonului 6. Căsătoria la distanţă nu l-a blazat, ci i-a insuflat trăiri neaşteptate. Întors la Ialta, după un periplu prin Moscova, Cehov devine exaltat, cuvintele mari nu-l mai înspăimântă: „Scumpa mea, îngerul meu, căţeluşul meu, porumbiţa mea, te implor: fii sigură că te iubesc din tot sufletul; nu mă uita, scrie, gîndeşte-te mai des la mine. Orice s-ar întîmpla, chiar de te-ai preschimba vrodată într-o babă, te-aş iubi pentru sufletul, pentru caracterul tău... Te înlănţui şi te sărut mult, mult de tot. Mă simt atît de singur şi de amărît în patul meu, ca şi cum aş fi un amărît de burlac bătrîn şi morocănos...”. Cuvinte neobişnuite pentru un scriitor satiric, care privea persoanjele înarmat cu un bisturiu şi-o lupă. Avîntul e a al unui romantic. Pasajul, chiar şi expresiile, ne amintesc de corespondenţa lui Eminescu cu Veronica Micle. Iată deci că şi spiritelor reci le este dat să cunoască patimi neobişnuite. Oare I.L. Caragiale, ale cărui momente şi schiţe amintesc de povestirile scriiturlui rus, ar fi fost capabil să facă astfel de declaraţii? În ciuda vieţii mondene pe care o ducea, Olga nu era scutită de frămîntări: „Doresc din tot sufletul să fiu cu tine. Îmi reproşez că nu am abandonat scena. De fapt, nu ştiu ce se întîmplă cu mine şi asta mă supără. Nu văd clar în mine însămi. Mă îmbolnăveşte gîndul, că tu eşti acolo, că eşti nefericit, că te plictiseşti, în timp ce eu, aici, sînt ocupată cu o meseria efemeră, în loc să mă dăruiesc iubirii mele. Ce mă împiedică.” Anton Pavlovici îi cere să nu renunţe la teatru.  „Nu are nici un sens să abandonezi scena pentru un mod de viaţă plicticos pe care-l ducem acum la Ialta”,  îi răspunde el cu luciditate şi durere în glas. Oricum, Olga se poate consola cu rolurile pricipale pe care le-a primit în Pescăruşul şi Trei surori. O parte din gloria autorului i-a revenit  soţiei.  Iubirea  faţă de  Cehov nu o împiedică totuşi pe Olga să-şi trăiască fiecare clipă pe deplin.  „După spectacol, ne-am dus să cinăm la Ermitaj, îi scrie  ea – şi am rîs o mulţime. I-am făcut curte lui Constantin Sergheevici (Stanislavski). Îţi place? Apoi, vai ce îngrozitor, ne-am dus la cabaret.” Flirtul  Olgăi  cu Stanislavski, regizorul care i-a montat piesele şi  culegea şi el laurii alături de soţie, nu avea cum să-i fie pe plac lui Anton Pavlovici. Dar Cehov se consola prin scris. Într-un fel era mulţumit că mariajul nu-l îndepărtase de masa de scris. Trebuia să facă, în fond, un compromis. Viaţa îi cerea să aleagă între independenţă şi rutină. Cehov a ales – fiind cu sănătatea şubred㠖 independenţa. A fost un sacrificiu? Poate că flirtul era necesar ca dragostea pentru el să rămînă mereu trează. În singurărate, ea ar fi degenerat în reproşuri şi certuri zilnice pornite de la nimic. „În rochie de catifea neagră, cu guleraş de dantelă”, Olga e deopotrivă înger şi demon. Totuşi, după un timp,  pentru  Cehov  singurătatea  se  transformă într-un coşmar. Dorul de soţie şi forfota vieţii literare îl cheamă la Moscova. „Căluţul meu, nu contenesc să-mi arăt caracterul cel prost: iartă-mă... Repede, repede, cheamă-mă lîngă tine, la Moscova. Nu mai pot să trăiesc fără teatru şi fără literatură. Şi apoi, înţelege şi tu, sînt însurat şi am chef să-mi revăd nevasta. Nu scriu nimic, nu aştept decît ordinul tău.”

      Cu sau fără ordin, Anton Pavlovici, spre exasperarea medicului care-l îngrijea, părăseşte precipitat Ialta. O dată în decembrie 1903 (în februarie se întoarce), şi apoi în mai,  cînd revine al Moscova, într-o stare deplorabilă, fiind ţintuit la pat.
© 2007 Revista Ramuri