Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Cafea cu dulceaţă de fragi

        de Bucur Demetrian

Poezia Cătălinei Cadinoiu vine dintr-o lume a pescarilor, a bălţii, a simţurilor aflate în permanentă explozie, mereu în stare de tensiune, de ecloziune dionisiacă. Titlul volumului Nuferii mor în cadă, Ed. Cartea Românească, este simptomatic pentru o poetică a dezlipirii de teritoriul originar, de refacere a unui paradis pierdut. Nici urmă de întoarcere idilică, de resemnare nostalgică, de pierdere a stării de vrajă. Călcând pe un teritoriu interzis, ieşit din matca mitului şi a legendei, eul liric preschimbă fragilitatea nufărului vieţuind într-un spaţiu ostil în aureolă eliberatoare, rescrisă din perspectiva unui sentiment al voluptăţii regăsite. O deltă poetică se conturează, răsfrântă în imagini învolburate, păstrând un traseu existenţial la dimensiunea sălbaticei descinderi în amintire, într-o copilărie atinsă de nimbul unui plaur, al hergheliilor de cai, al nuferilor şi pescarilor, al parfumului oriental, fascinant. O lume plină de forţa unei felii de viaţă trăite şi păstrate cu toate simţurile la pândă: „Sunt plină de scoici, sunt plină de pietre,/ sunt plină de glezne, sunt plină de sare/ cu toate astea sunt singurul val ce ajunge la mal/ dar nu se mai întoarce niciodată înapoi în mare // Nu ştiu decât că re e notă muzicală / nu înţeleg ideea de reflux, renaşte sau repetă / dar ştiu că sunt în lume, sunt în mare / în drumul unei herghelii de cai, un ciob de cret㓠(Re e doar o notă muzicală).

Copilăria se povesteşte, se reţine nu doar ca o imagine îndepăratată, refăcută nostalgic, ci printr-o prismă care ignoră reveria, contemplaţia şi lasă deschisă calea spre gesturi lipsite de graţie sau feminitate, apropiate de lumea aspră a pescarilor. Fiinţa nu trăieşte cu sentimentul refluxului, al infuziei de sensibilitate şi candoare, de tandreţe risipită în jur, dimpotrivă, asistă la spectacolul fiecărei zile, cu protagonişti desprinşi dintr-o mitologie impresionantă. Pământul, marea, vinul, cormoranii, constelaţiile şi-au pus amprenta pe o biografie în care „cerul doarme în poala ta“. Există o coborâre a transcendenţei , o viziune blagiană în tot ce freamătă în lumea redescoperită prin ochii copilului trăind, în spaţiu şi timp, cu sentimentul dezvrăjirii. Copilăria este transcrisă mereu altfel, obsesiv, în acorduri de simfonie a mării sau de elan spiritual, incandescent. Între eul liric şi pământ se dă o adevărată luptă, ca într-o poveste, până la ultima picătură de sânge. Nu starea de aşteptare este agreată de personajul liric, locuitor al bălţii, ci forţa întemeietoare, expresionistă, înzestrată cu puteri supradimensionate, văzute hiperbolic. Un poet cthonian ne întâmpină în aceste revărsări de energie, de inepuizabilă vigoare: „Nu aştept pământul/ să spună că nu mă vrea,/ că-i plin de mine, / aştept să cadă noaptea,/ pe întuneric, să-i adâncesc mâna în gâtlej/ cum îmi plăcea în copilărie/ să-mi adâncesc mâna în guşa de pelican/ căutând epavele şi peştii,/ iar puilor să le dau pâine cu gem şi ceai/ sau lapte cu orez// Pământul e un sâmbure de vişină,/ cu fructul de mine, de miile de mine./ Cum ar putea pământul să-i spună fructului nu? Cum aş putea eu să-i spun trupului meu nu?// Pământul e de mine, nu eu sunt de pământ“ (Nu aştept pământul).

În lumea trăită, cu cerul atât de aproape, poveştile se ivesc precum „corăbiile de fum din pipa“ lui Afanasie, totul se poate îmblânzi, marginea nu există, zmeura „era coaptă ca legendele“, sentimentele au miros, liliacul înfloreşte în octombrie, iar miturile pot deveni materia primă a tipografiei. Pescarii sunt oameni ai mării şi ai cerului, purtând în ochi răsăritul soarelui, sălbăticia existenţei retrăite cu sentimentul veşniciei: „Pescari, până şi timpul se măsoară,/ dar, na, tu ai învăţat o dată şi bine că eternitatea/ ţi-e dată din cer“ (Simfonii în dizgraţie). Trăind într-o lume „de cioburi“, deschisă poveştilor orientale sau ispititoarelor bălţi cu fiinţe stranii şi aspre, cu cârciumi, cerşetori, clopote de utrenie, biserici şi icoane, cu iluzia reconstruirii Babilonului, acel tărâm peticit şi celest, visceral şi nemărginit, plin de voluptăţi şi ritualuri slave, de miresme şi miasme, Cătălina Cadinoiu se priveşte într-o oglindă care nu ascunde, ci lasă asperităţile să străbată timpul, să descrie, fără sentimenta-lism, o lume dispărută. Poeziile acestea nu sunt străine de tehnica ecorşeului. Descriu fără să ierte, vorbesc ca şi cum ar fi descoperite acum, cu toată copilăria coborâtă în prezent, în straiele ei sălbatice, fără nicio urmă de privelişti pitoreşti. Universul apei nu poate fi închis, limitat, filtrat afectiv. El este surprins din interior, sfredelit cu uneltele chirurgului, cu precizia unei aventuri marine, dincolo de riscuri şi reverii: „A trecut o procesiune de evanghelişti / de când mi-ai spus să nu scriu poezii viscerale,/ Deltei nu trebuie să-i strâng vintrele în palme/ ca s-o ţin minte“. Volumul Nuferii mor în cadă de Cătălina Cadinoiu este o lecţie de anatomie. Fiinţa din sala de disecţie ia forma unui tărâm fascinant, dar intolerant cu existenţa mărginită, nesupusă ritualului ancestral. Clipa cea repede este trăită cu intensitate, din prezent, din locul unde cerul şi pământul comunică, iar extazul nu este obţinut alchimic, în laboratoare aseptice, ci în nămolul Deltei indomptabile sau în fericirea „unei cafele cu dulceaţă de fragi“.

Volumul Cătălinei Cadinoiu anunţă o voce greu de înregimentat, o sensibilitate evocând „fericirea mea de copil“ şi „felia de pâine în mâinile negre“.

© 2007 Revista Ramuri