Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Dimoviana (II)

        de Dan Cristea

Narațiunile lui Dimov, scrise la persoana întâi sau la persoana a treia, ne conduc la selectarea câtorva procedee de construcție tematică recurente în opera poetului. Astfel, orice cititor al acesteia e impresionat, printre altele, de mulțimea mașinăriilor și a angrenajelor mecanice (manete, butoane, pârghii, cilindre, manivele etc.) prezente aici și, în consecință, de extensia extraordinară a limbajului tehnic, care, trebuie spus, nu se oprește însă doar la sfera amintită, ci include elemente din mai toate științele pozitive. Dimov este, așadar, un poet extrem de precis în denumiri concrete (fragmentări), pe cât este de imaginar în sinteze și în recreări ale cuvintelor din interior. Cele două funcții ale limbajului, decupajul și combinarea, sunt, în cazul său, la fel de bine reprezentate. De asemenea, orice cititor al operei dimoviene e impresionat de multiplicitatea și repetabilitatea spațiului construit, acesta însuși luând forma unei teribile fragmentări a spațiului natural. S-ar putea recurge la un bun exemplu luat din poemul Realitate (mic poem oniric), care ne oferă un soi de inventar al zidăriilor existente și în celelalte versuri („Iar spațiul cel negru se-mpărți/ Pe încăperi precise, pe fragmente, pe felii./ Săli, coridoare, odăi, pasarele,/ Turnuri, saloane, mansarde, capele,/ Subsoluri, cămări, paraclise,/ Toate cu ușile deschise”), dar, practic, elemente tematice ale acestei arhitecturi „domestice” se regăsesc, cel puțin analogic, în multe altele din poemele socotite a fi elocvente pentru maniera autorului. Am vorbit aici de „domesticitate” pentru a diferenția acest tip de spațiu construit, mai umil și mai orientat spre interior, de varianta barocă, ornamentală, majestuoasă, în care primează în genere imaginea exterioară (cum ar fi, de exemplu: „cohorți de catedrale și palate”, „cupole perechi”, „mici donjoane priponite în vârfuri de castele vechi”sau „frontoane, cupole, țuguie, cu tridenți, cu flamingi de alamă”).

O mențiune specială în această ordine/ dezordine arhitecturală merită construcția religioasă (catedrală, biserică, templu), ivită, uneori, în cele mai neșteptate și nepotrivite locuri și evidențiind, în plus, un amalgam de stiluri, de epoci, de culturi. Lângă biserica expunând pe pereți asediul Țarigradului (Poemul întristărilor), găsim astfel o catedrală-surpriză (un „edificiu cubist și bizantin”). În poemul La cinematograf, un „templu baroc” apare, ca o imagine, într-un film despre „marele fluviu din Tartar”, film care înfățișează însă jungla și pe locuitorii băștinași angajați în schimburi în natură. O bazilică, fără „uși și ferestre”, „îmbrăcată în vopsea bogomilică” (poemul Romanț) străjuiește sihăstriile de pe muntele Ararat. Două observații s-ar putea face în legătură cu aceste edificii din domeniul religios. Pe de o parte, ele întregesc figura mixturii, atât de caracteristică universului poetic dimovian, unde totul se amestecă și interferează, inclusiv regnurile, clasele naturale, substanțele, epocile sau culturile, dobândind trăsăturile unui adevărat interland.  În privința intertextualității ori interculturalității stilistice, poetul însuși ne oferă o metaforă potrivită pentru demersurile sale, metafora „intersecției”: „În casa noastră deschisă tuturor,/ Lui Vitruviu, lui Rococo, lui Maldoror”. Pe de altă parte, construcția religioasă, indiferentă ca gen față de locul unde apare și combinând, într-un soi de perenitate, elementele mai multor culturi istorice, ignoră atât spațiul, cât și timpul. Se impune ca un semn de universalitate care are menirea de-a ne atrage atenția tocmai asupra a ceea ce universul dimovian se străduiește să depășească, să transgreseze, și anume legea, interdicția, frontiera rigidă. Dimov nu este un mistic (spre deosebire de un Ion Barbu, cum ține poetul să sublinieze în proza lui reflexivă), ci un spirit panic în ce privește sentimentul vieții, un spirit pentru care natura este suficientă sieși, autocreatoare și automorfă, putând fi redusă, dincolo de formele ei aparente, la un joc originar și germinativ de forțe. Cu alte cuvinte, pentru Dimov, natura se naște din sine, într-o mare înfrățire a totalității.

Se impune considerării noastre și un alt spațiu construit, cantonul, prezent doar de câteva ori în acest univers imaginar, dar de fiecare dată, atunci când îl întâlnim, părând a fi investit cu o anume încărcătură de subiectivitate, care provine din situația de excepție care i se rezervă. Cantonul e un loc al izolării și recluziunii solitare („cantonul netrecut pe hartă”), al meditației și melancoliei, așa cum ne apare, de exemplu, în poemul Linia moartă, care încheie volumul antologic postum, cel din 1995, intitulat Baia: „minusculul canton/ Parcă desenat dintr-o melancolie/ De un ins celebru de pe la o mie/ Cinci sute și ceva”. Cantonierul este aici, nu e greu de ghicit, chiar personajul-narator. Abundă, de asemenea, în poemele narative ale lui Dimov, spațiile-incintă (grădina, parcul, curtea și o versiune a acesteia, piața), împrejmuirile (gardul, zidul), spațiile de trecere (scări, coridoare, tuneluri, canale), închiderile și deschiderile mai mult sau mai puțin secrete (lucarna, fanta). Nu puține din aceste construcții onirice par a fi într-adevăr, așa cum declară poetul într-un eseu, „pardosite cu mozaic extras din carierele memoriei”. Iată câteva exemple în acest sens , culese aproape la întâmplare. Ar fi astfel vorba de „curtea cu sifoane albastre îngropate la margini de răzoare” sau de o altă variantă a imaginii curții imense, de data aceasta, „pavată cu cărămizi și ochiuri pătrate, cu marginile din cioburi subțiate”; ar fi vorba totodată de „Dâmbovița furișată prin ulei și materie/ Dincolo de biserica Sf. Elefterie”, de visul de noapte, intitulat „autobiografic”, care readuce amintirea din copilărie cu covrigarul nebun din Piața Chibrit sau de sala de cinematograf, colosală, unde, deasupra ecranului, se puteau observa două „îngerese de ghips sunând etern în trompete de aur”.

 Figura (spațiul dintre literă și sens) retorică frecventă care însoțește numeroase elemente tematice dintre cele menționate la Dimov este hiperbola, figură decorativă prin excelență, dragă îndeosebi scriiturii baroce. Așadar, vom întâlni, printre altele, curți de o mărime neînchipuită, săli imense, un magazin mare cât o cetate, gardul, amintit deja, făcut dintr-un „miliard de petice de șiță”. Toate lucrurile de acest fel sunt, dacă nu identice, cel puțin foarte asemănătoare. O astfel de plăcere a colosalului (care reiese și din catalogul extins al deselor inventare și enumerări) pune și mai mult în evidență „cantonul minuscul”, ca loc predilect al refugiului meditativ. Colosalul și minusculul, hiperbola și litota, se pot asocia într-un oximoron, cum o demonstrează imaginea „țiparului legendar”, mare cât un vapor la trup, dar cu un cap redus, de mărimea unui bob de strugure din poemul Întâmplare.

Am lăsat la urmă, în mod deliberat, figura tematică privilegiată din poezia lui Dimov, și anume, figura labirintului, simbol complex și polisemic, loc germinal unde se întâlnesc problematicul și derutantul, sexualitatea și misterul lumii. Aproape fiecare dintre spațiile menționate - grădina, coridorul, tunelul -, dar și alte imagini (drumurile sinuoase, sfidând teleologia liniei drepte, orașul fermecat cu „străzi derizorii”, impasul provocat de aglomerarea și forfota mulțimii agresive, culoarul din trenul fantomă evocat în Povestea acarului și a miraculoasei călătoare), toate ar putea fi asociate, ca variațiuni pe aceeași temă, universului labirintic. Metaforele zborului și ale levitației joacă, de asemenea, un rol esențial în cadrul imaginativ al poemelor autorului. Zborul însuși, atunci când nu este ascensional (implicat visului estetic, creator), descrie cel mai adesea o rotire în rotocoale, spiralată; cu alte cuvinte, un labirint aerian.

Astfel, considerându-se asemeni unui zeu, personajul-narator din La cinematograf începe să plutească în cercuri largi, concentrice prin sala de cinema. Nimerește însă, într-un mod prostesc, în „labirintul de oțel vibratil” cu ajutorul căruia „inamicul” (oponentul visului) încearcă de fiecare dată să-i oprească tentativele de zbor. Miza confruntării e legată de dreptul de a face „miracole” în timpul pauzelor dintre filme, levitația, fenomen oniric, constituind suportul unui astfel de exercițiu miraculos. Ieșirea din labirint, din pericolul interpus voiajului aerian se constituie într-o „probă” de abilitate și de concentrare a forțelor. Fabula din Antimetafizică, pentru a recurge la un alt exemplu, ne expune o „curte cu ascunzișuri rotitoare”, „de-o neînchipuită mărime, având nenumărate despărțituri enigmatice”. Descrierea coincide cu imaginea unui haos figurat labirintic, dar nu unul care precede creația, ci, în mod straniu, un haos  în care lucrurile, unele din ele încă pe cale de a se separa în entități distincte (de pildă,  „portocali de vâsc înghețați în ere”), au rămas încremenite, suspendate în însăși dezordinea lor fără viață. „Forfota încremenită” (termenul îi aparține lui Dimov) constituie peisajul esențial al poemului oniric. În acest talmeș-balmeș, se rătăcește un cățel de vânătoare, aflat la prima lui aventură cinegetică. Metafora labirintului, așadar, ar exprima aici șocul, deruta, surpriza dureroasă, primejdia pierderii identității. Locul ostil anulează funcția, funcția nu-și găsește rostul într-un loc ostil. La fel, trecerea prin orașul pustiu, lipsit de locuitori, „adus dintr-un vis trecut”, dar în care se aude pe străzi zgomotul inexplicabil al unor obișnuite pregătiri pentru mas de prânz (Psihologie) se repercutează în introspecția unei întregi game psihice, mergând de la stupoare la spaimă și teamă. Printre obiectivele poetului oniric, după cum afirmă Dimov, se află și acela de a da senzațiilor și sentimentelor o consistență vizibilă. Printr-o proiectare hiperbolică, ele trebuie să se vadă ca și cum ar fi obiecte. În același timp, poemul are menirea să acționeze ca un act de exorcism, transferând angoasele autentice ale omului în lumea ireală a obiectului artistic creat de poet.

Câteva poeme cu o structură anecdotică mai amplă ne pot lămuri asupra modului cum se îmbină aceste elemente de organizare concretă într-o sintaxă narativă ilustrativă pentru Leonid Dimov. Realitate (mic poem oniric) conține, de exemplu, prin chiar titlurile fragmentelor care compun poemul, un catalog al principalelor figuri de profunzime: construcția arhitecturală (biserica), levitația, lucarna, călătoria onirică, tunelul, curtea. Ca în pânzele lui Chagall, un cuplu zboară prin aer, nerăbdător de a gusta plăcerile iubirii („îi mâna dragostea, îi mâna graba …”). Plutind, bărbatul și femeia pătrund, „numai piele și carne”, în biserica uriașă, printr-o lucarnă, au aici revelația „altarului gol”, pornesc apoi într-un voiaj oniric, urcă o „scară sidefie”, se despart, având fiecare propria sa iluzie amoroasă, pentru a se regăsi, în cele din urmă, într-un „tunel alburit, pardosit cu clisă”. Alte aventuri îi aduc într-o curte interioară, care se preschimbă într-un spațiu labirintic, unde sunt urmăriți, din încăpere în încăpere, de o „fiară  cu ochi de văpaie”. Prin noi urcușuri și pe fundalul unui viscol de apocalipsă, ajung înfrigurați la un tanc, mare „cât o corabie de iernat în doc”. În interiorul tancului (suntem în ’69 când sloganul vremii se rezumă la „make love not war”) se consumă actul sexual: „Înveliți, ocrotiți, goi, ca la spovedanie, /Se mișcară lent pe patul de campanie,/  Se-mpreunară cu scâncet dur/ Și priviră limpede jur împrejur”. Zburând din nou prin lucarnă (deschiderea care separă îndeobște, la Dimov, lumea onirică de lumea reală), cei doi se reîntorc în peisajul familiar, al decorului cotidian. Zborul din vis include atât zborul propriu-zis , înălțarea sau levitația, cât și căderea, momentul fericit al trezirii la existența regăsită („Râdeau de bucurie că-i aevea tot”).

Nr. x/200x
Premiile Uniunii Scriitorilor pe anul 2006

Lada de zeghe
de Anton JUREBIE

„Scriitorul și criticii săi“

Rezerve de entuziasm
de Gabriel Chifu

Mircea Eliade și gândirea mitică
de Ionel BUȘE

Trecerea Rubiconului
de Gabriel Dimisianu

Între trei continente
de Ioan LASCU

Urletul exasperării
Gabriela GHEORGHIȘOR

Lucrare întru rostul poeziei
Florea MIU

Paradigma feminității
Paul ARETZU

Centura de castitate
Bucur DEMETRIAN

O nație fantastă
Dania-Ariana MOISA

...și peste toate sunt o carte...
Ioana DINULESCU

Chenare cu îngeri
Valeria Manta TĂICUȚU

În căutarea fericirii (pierdute?)
Gabriel COȘOVEANU

Ale tinereții valuri… poetice
Luminița CORNEANU

Arta și știința
de Nicolae Prelipceanu

Aprilie, o aniversare, o carte
de Adrian Popescu

Teama
Anahit TOPCHYAN

Dimoviana (II)
de Dan Cristea

G. Călinescu, prozatorul
Marian Victor BUCIU

Corintul începe seria poeților. Primul pe listă, Ioan Es. Pop
de Horia Gârbea

Vladimir Dobocan
Emil Mladin

Inefabilul melancoliei
Petre CIOBANU


Daniel MUREȘAN


Iulian CARAGEA

IUBIRE ȘI LEGE MORALĂ. SUFERINȚELE TÂNĂRULUI WERTHER(I)
Ion MILITARU

Nu poți să pleci
Horia DULVAC

Adânc pe adânc
Ioana DINULESCU

Pământul văzut de sus
Mircea GHIȚULESCU

Mihai Stănescu între trecut și prezent
Cătălin DAVIDESCU

Henri Zalis - la ceas aniversar semnificativ
Mircea MOISA

Flori duhovnicești pentru mitropolitul Nestor Vornicescu
Tudor NEDELCEA

Patriotismul azi
Toma GRIGORIE

Vasili KANDINSKI (1866–1944)
Traducere și prezentare de Leo BUTNARU

© 2007 Revista Ramuri