îmi măsori muşchii, îi pipăi, cauţi, tai,

tragi de un fir, ce nerv o fi

ăsta? Că numai nerv al plăcerii nu poate fi, nu? Ţi-aş

putea pune pe un mosor nervii,

după care ţi i-aş putea împleti după cum vreau eu, îţi

fac un flanel din ei, vrei? Dar ce, sunt

mort? Nu vezi?

Trag de fir şi nu simţi nimic. Într-atât eşti de supărat

pe viaţă. Nu te doare?

„Nu, simt numai că trebuie să descopăr acel

necunoscut”. Eşti mare! Aude bine? Are o pată pe creier, e

bătătoare la ochi. O arată. De aici

începe sfidarea, de acolo putreziciunea. Aude

o voce din interior, e o supraîncălzire

a organismului: „eşti aici, cu mine, nu te mai prosti

atât, doar că amesteci planurile”... Are

o cavernă nouă formată, are temperatură, supravieţuieşte

cu cuţitul la gât: stă ghemuit, retras,

consumând din ce-i mai dau ăştia din spital, are

depresii, face urât, e paranoic. Face

injecţii cu morfină. Fumează

canabis. Are halucinaţii, că se urcă pe pereţi. Ducă-se

pe pustiu totul.

Nimeni şi nimic nu-l mai poate opri, nici nu

vrea să-şi ia adio. Are centrii

nervoşi paralizaţi. Singura lui teamă acum e că

n-o să mai poată să facă tot ce

aşteaptă ceilalţi de la el. De exemplu, să stea în cap.

mergi tu mai departe, Vasile, eu rămân

cu ulcica asta de pământ:

plăteşte, ia cheia, urcă, nu mai are răbdare, o sărută,

o muşcă, o mestecă, o înghite, face

pe nebunul – bine. Mai departe, nimic, tace. Întoarce

foaia: pentru a încetini evoluţia omenirii,

spune. Şi pentru a te

feri de boli... Citeşte iar indicaţiile terapeutice, nu

înţelege de ce-i e

atât de frică de otrava asta. Vrea să moară doi ani,

după care să se întoarcă.

E ca şi cum ar pleca în străinătate. Sau în

puşcărie. Dacă tot o iubeşte atât. Fiindcă azi bate

pasul pe loc, trebuie să ia o măsură radicală:

vii cu mine peste doi ani, tu poţi să

aştepţi? Eu? Nu. Nu pricepi, doi ani eu voi fi mort.

Tocmai de aceea. Cum să te întorci din

morţi? Tu eşti mai rău decât

Vasile al meu.

Vasile se opreşte mereu la birt, unde vine cu

porcul. Porcul şi Vasile beau

împreună câte o sticlă de bere, bere ieftină. A dracului

chelea pe tine: Vasile scarpină porcul

pe spinare. Bă, de câte ori e băut porcul, sare să muşte

copii în sat, noroc de Vasile, că-i păzeşte...

Parcă se vede mort,

înainte de soroc, îmbătrânit brusc, nu se poate, e beat?

Vede cum îl boceşte fosta iubită, cu părul

despletit. El, care a făcut mai suportabilă mizeria în

România. La

revărsatul zorilor, când se împart de obicei

la ei, la ţară, la începerea

postului mare, la pomenirea celor adormiţi,

ulcele de pământ pline cu grâu.

nu te mai gândi la nimic. Stai suspendat. Nici

la Dumnezeu nu mai ştiu la

ce să mă rog, fii liniştită – intru în biserică şi ies,

habar nu am ce caut... Mă simt

ca-ntr-un lan de lalele, copleşit. Fără orientare,

mi-am pierdut şi ultimul

dram de bun-simţ, nu mă aşteaptă nimeni, nicăieri, am

pierdut pe toată linia. În fiecare zi mă

despart de mine însumi.

Degeaba. Sunt

înrolat şi în războaiele dintre muşuroaiele de furnici,

până aici am ajuns – sfârşitul e la un pas,

nu mai ştiu cine sunt. Mă repet în

tot ce fac şi gândesc.

Poate că ar fi trebuit să fii rebotezat. Să ţi se

toarne pe cap apă ţinută

în biserică în Săptămâna Patimilor, cum fac oamenii

cu bolnavii psihici, îţi voi fi eu naş – în

noaptea de Înviere, în cimitir.

O iei de la capăt aşa, rebotezat. Îţi torn eu apă sfinţită

pe cap, tu să te dezbraci de hainele vechi

şi să le arunci, să rămâi aşa cum te-ai născut... Ţip:

arată-mi întâi greşeala! Ţi-o

arăt, dar ieşi întâi cu totul din tine însuţi.

nimic nu mai e cum a fost, a pierdut şi ce n-a avut,

acum stă în ogradă cu ochii în gol şi

îmbată ciorile cu ţuică, le dă pâine înmuiată în ţuică,

pe una a prins-o şi i-a turnat ţuică pe gât,

i-a desfăcut ciocul şi cogâlţ, cogâlţ...

N-a murit cioara, din contră, de a doua zi i-a

cerut de băut. Acum bea cu ea împreună şi la cârciuma

din sat – noaptea, cioara se transformă

în femeie tânără. El

şi-a pregătit totul pentru înmormântare,

hainele, pânzele de pus în coşciug, coşciugul, comandă

specială, dar nu mai moare o

dată, să scape de-o grijă. Şi-a dat seama că, în sine, el

nu mai e decât o adunătură de acte vechi,

pe care le poate citi şi pe care nu le poate citi, că-l

podideşte plânsul. Ce i-a mai rămas?

Să plângă, totul a rămas măsurat după ochii lui, ce

n-ar fi dat să plângă în hohote:

în tribunal n-a putut, după divorţ, nici pe stradă, că-i

era ruşine, a intrat în biserică, dar

nici acolo n-a plâns, avea impresia că-l luau peste

picior sfinţii, păcătos cum e. Dacă

ar fi putut să moară atunci, ar fi fost perfect. N-a

murit. „Ţi-ai dat foc

amintirilor?”, l-a întrebat o babă – după ce a provocat

un incendiu: „în urma incendiului, cei

43 de iezi aflaţi

într-un grajd improvizat, lipit de colibă,

au ars de vii”...

sparge în pumni nuci noi, adunate dintre frunzele

îngălbenite. Împarte miejii: unul

ţie, unul mie. Pe ultima nucă nu reuşeşte să o spargă.

Asudă. „Nuca asta e ca tine, ascunsă”, o

pune sub călcâiul drept, sub pantof, îşi ia distanţă,

nu se sparge, ia un bolovan şi

o loveşte, nuca sare cât colo, n-o mai găseşte... De ce

ai spus că nuca aia e ca mine? De aia.

O sărută: hai

să ne regăsim viciile. Vino cu mine în vie, sub gutui –

pe scenă, în timp, înapoi... „Vei fi

uimită de liniştea care va domni de cum se va ridica

noua cortină”. Ia...

Se aud, totuşi, aici, mici zgomote. Şoapte. Fâşâieli.

Sunt morţii

locului, dau bineţe, ei strigă

din viitor, din răsputeri, după sănii: îşi scutură

zăpada de pe haine cu o măturică...

Dar eu nu-i văd. Nu?

Spune şi tu ca mine o rugăciune.

or fi alungaţi dintre zidurile

sufletului: melci. Melcii negri de la uriaşa cascadă a

Borşei –

ne aţin calea, ce-or fi vrând şi ei de la noi,

acum? Înaintăm atât de încet,

morţi, copţi. Nu mai avem nimic de mărturisit. Căruţa

cu colaci ne mai urmează? Altă

generaţie de colaci. E după colţ. Că atâţia s-au dus,

acum e rândul nostru. Ne întoarcem

abătuţi acasă, o vom lua de la sfârşit către început...

Cântă la ocarină, păzind caii noaptea la

păscut. Cântă pe uliţele

satului – că noaptea răsună tare. Suntem asemenea

căpiţelor de fân şi de păpuşoi luate

pe Siret, când vine mare.

Cântă să

ne scoată din această stare de suspine, de derizoriu şi

automatism. Duşi până acolo cu

gândul, unde

nu vom mai fi de găsit...