Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








O carte ,,de oţel’’

        de Mircea Bârsilă

Viorel Padina a publicat un singur volum de poezii: Poemul de oţel, în 1991, la Cartea Românească. Volumul este însoţit de două ,,note explicative’’ din care aflăm că debutul poetului de la Cenaclul de Luni trebuia să se producă în 1982, când manuscrisul Poemului de oţel fusese premiat la concursul organizat de această editură. Cum autorul a refuzat să facă ,,toaleta’’ manuscrisului, Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste nu a aprobat publicarea cărţii . A urmat un proces cu ,,tovii’’, ,,pentru tentativă de imixtiune în creaţia originală şi fiindcă dispreţuiau o carte premiată de un juriu competent’’, proces pe care, desigur, Viorel Padina l-a pierdut. Aflăm, de asemenea, că facerea volumului a durat vreo cincisprezece ani şi că forma sa din 1991 este întru totul fidelă celei iniţiale: ,,Dacă aş fi scos (acum când pot să public) o virgulă din el, sau dacă aş fi adăugat măcar una ar fi însemnat că 8 (opt) ani de aşteptare plus 15 (cincisprezece) de facere n-au existat. Am visat oare ?’’. Cartea este structurată în două cicluri: ,,Muzica popular㒒 şi ,,Poemul de oţel’’. În cel dintîi ciclu poetul exploatează, cu un excepţional simţ al cuvântului, filonul balcanic al poeziei noastre fără a intra pe domeniul liric al lui Anton Pann sau pe cel al lui Ion Barbu. Respectivele texte se află într-un raport polemic cu textul folcloric, mai precis, cu clişeele acestui tip de discurs. Fondul antisentimental al textelor lui Viorel Padina, rictusul auctorial şi amalgamul lexical alcătuit din arhaisme („înde-“, „voinikel“), neologisme sau din expresii străine (,,rok and rok’’), rimele interioare, rapidul montaj al secvenţelor şi, respectiv, rapida schimbare a perspectivelor şi, adesea, jocurile gratuite de cuvinte (,,iar duiosu meu amic a plecat de mic la Drik şi amica amecista de-a dreptul la Boier Bişta’’) asigură scriiturii o vivacitate „rebel㒒 şi o spontaneitate de tip avangardist. Este cât se poate de evidentă, de la un poem la altul, renegarea ironică a poeticului, iar pentru aceasta sunt întrebuinţate cu dexteritate felurite procedee între care cele cu o încărcatură ludico-anecdotică („Tu mă tratezi eu nu. La chafea mă săruţi eu nu şi nu şi nu. Vagabont pe subt ei înde iele (dracii mei dragele mele) iată-mi dragostele. Singur pe lumea aceea unde te culci cu ideea. Baţi angelii cu festuca da’ angelii sînt ca nuca. Mai încet! (rîde cucoana) te-aude mama. Fato mă-ta nu mă schimbă moartea-i la mine pe limb㒒 – „Anton Pann“) sau acela al falselor sentimentalisme utilizate sub semnul fulguranţei şi, respectiv, pe fondul unor acte de o cruzime absurdă sau pur şi simplu urmuziene: ,,L-am lovit în cap capul s-a spart sîngele a ţîşnit. M-a pupat pe gură am început să plâng ce ai cu mine. Eu sînt a grohăit tăticule de ce mă omori Ger adiat Lake îngeraş al meu“ – „Lake“). Anecdota – ţesută în spirit oniric sau într-o modalitate specifică literaturii absurde – vizează un anumit tâlc, o semnificaţie care palpită în spatele scenelor descrise cu un amuzament, în mod programatic, inadecvat. În textul intitulat ,,Pasărea viitor’’, un text construit pe ideea ameninţării morţii, ostentativul substrat anecdotic este înlocuit cu unul de sorginte arhaic-ritualică, amintind de categoria poveştilor întâlnite în descântece: ,,Eram unicul fiu născut viu era opt în auz taman venise Racheta Cruz. Asta o figură era ca o vulpiţă amuşina. Nu-ş ce căuta poate că dunărea;poate patrida mea poate oltenia; poate fete integre poate oile negre. Frunză albă de rai ozene de pe plai! Deşteptat brusc din somn strigă harnic un om.El striga şi zicea:Fitmo, fa fitmo fa, pe cine cauţi fa? Nu cumva miel d-un kil nu cumva pe al meu copil? Măiastra însă nu-i răspundea era opt şi o stea tocmai venise peste ea: Leuţ în apă şi sânge ameţit de oţelul ce-l suge; Berbecuţ iubit de Rok pe frunte cu rece noroc cu minge la mijloc. Măiastra cu pohtă-l privea cu bale se-mbăloşa era nouă în stea. Măiastra îmbătată cînta ceafa albastră i-o desfăcea creerul negru i-l ciugulea. Iar omul amarnic striga: Fitmo, fa fistmo fa, pe cine mînânci fa? Nu cumva miel d-un leu nu cumva unicul meu?! Măiastra însă nu-l auzea din rara carne se înfrupta pînă stomahul ei deborda de intelighenkia. Iar Angelo striga şi urla: Vai,vai creerul meu gingaş creerul într-un ceas a fost prăpădit. Bucură-te fierule! Căci au rămas fără de domn oştirile de la Armaghedon l-au preschimbat în rok and rok ce noroc.’’ Poemul acesta, unul excepţional şi, totodată, elocvent în ceea ce priveşte stilul din primul ciclu, se înrudeşte cu cele din cea de a doua parte a cărţii prin dramatism şi densitate, prin falsa doză de duioşie şi prin dispoziţia – totuşi histrionic㠖 pentru viziunile stranii. În cel de-al doilea ciclu se renuţă atât la ritmul sacadat şi la rima interioară care asigura textului continuitate, lăsând impresia că autorul cedează iniţiativa cuvintelor, cât şi la ironia cu miză strict lexicală, concretizată într-o spectacoloasă inventivitate, în favoarea unor alte perspective – onirică, absurd㠖 care implică, în principiu, şi complicate puneri în scenă. Aici, în cel de-al doilea ciclu, actele cele mai banale iau întorsături neaşteptate, dobândind, astfel, urmuziene dimensiuni coşmareşti: ,,Băusem mult spirt. Atunci patul în care dormisem a scos o mână a lui şi m-a apucat cu dânsa de picior. El a zis «Eu cine sînt?» dar am crezut că am vedeniile băuturii. Atunci ceasul de era în perete m-a lovit cu pendula lui peste gură. El m-a întrebat ,«Eu cine sînt?» dar tot n-am crezut. Atunci fereastra odăii s-a deschis şi a intrat ea ca un porumbel (era mare cam cât un copil). Porumbelul a zis «Eu cine sînt?» însă eu i-am răspuns rîzînd:Tu eşti Lake! Atunci el a dat cu ochii de cartea mea şi a început să ţipe foarte tare.Cartea şi ea se înverzise ca pucioasa şi se înfoiase ca o păuniţă fluturând. Ptiu drace! Am conchis eu înveselit.Atunci porumbelul a sărit şi a început să mă bată: atunci şi cuierul şi scaunul de fire şi galantarele au sărit; aceştia mă loveau sistematic. Pe urmă m-am aruncat pe podea şi am început să sparg sâmburi iar muncitorii mei mă priveau. Atunci am şoptit: fie! Atunci pereţii odăii au crăpat şi am văzut cărţi vechi pline de sâge“ („Cronica omorîrîrii din cameră“). Iată încă un exemplu în care ironia are valenţe urmuziene: ,,Moşul pe care l-am văzut semăna cu o cutie avea ochii ca de copil şi o gură ca de focă. Rectorul sălii oferindu-i scaunul său i-a dat pîlnie mare şi toată sala era electrizată. Apoi a văzut ridicându-se în fumul sălii o babă ce făca minuni şi vorbea exact ca moşul. De fapt baba nu demonstra decât ceea ce era de demonstrat pentru ca locuitorii sălii să laude şi mai mult ştiinţa moşului dintîi“ (p. 52). Distorsiunea urmuziană a realităţii şi grija de nu literaturiza sunt susţinute de un mesaj tragic centrat pe ideea singurătăţii omului într-o lume ale cărei semnificaţii sunt de neacceptat. Stranietatea viziunilor (,,ca trupul cel mort decorat. Apucând cu mâinile sale rotundul său cap (ce era tăiat) a început a merge cu paşi repezi purtându-şi pe mîini capul său şi lăsînd în urmă o dîră de melci moi şi un miros vesel de creieri calzi“, p.35) aduce în prim-plan o luciditate subversivă care discreditează minciuna apolinică. Tratarea evenimentului se realizează printr-o operaţie de teatralizare, iar crisparea existenţială generată de agresiunea realului, a materiei (până şi ideile sunt de piatră, în viziunea autorului) conduce, inevitabil, către o ,,batjocorire’’ a raporturilor cu lumea. În acest sens, însăşi dramatica rugăciune a lui Iisus în Grădina Ghetsemani, spre a fi mântuit de chinurile răstignirii, este văzută ca o banală ,,ieşire la raport“. În poemul ,,Consilierul Cicerone’’, lamentaţia lui Viorel Padina – dezvoltată în registru oniric – se precipită în două viziuni ce se disting printr-o specială limpezime cinematografică: cea a cărţii [„Dar eu sînt om şi nu te mint răsare luna şi n-o simt . (…) Drept urmare mi-am cumpărat la vavilon numai idei de un milion din zoon esthetikon. Şi viaţa mea zilele mele deveniseră subtile prinzându-se cu ideile în idile (…). Eu am obiceiul să rememorez icoane vechi şi nouă înainte de somn şi se făcea că am dat fuga în odaia de sus să consult cartea. Ea stătea fix în vitrină la loc de frunte iradiind o lumină ipnotică am atins-o cu un suspin de plăcere şi sfială am deschis-o şi ce am văzut? Nişte micuţi de un galben binemirositor licăreu înlăuntrul cărţii feeric! Şi această masă voioasă începu deodată să se ţuguiască şi lucrurile din jurul meu începură să migreze şi ele spre ieşire şi eu însumi m-am simţit atras de o forţă nevăzută parcă absorbit de un curent puternic de aer din ce în ce mai avan! Şi am înţeles: era magnetismul dinspre steaua pelin (despre care auzisem)] şi, respectiv, cea a enigmaticului balot de raze ce stârneşte, dată fiind sacralitatea sa, o mistică ,,spaimă bucuroas㒒: ,, s-a isprăvit! am răcnit şi îndată am văzut un pachet de lumini un balot de raze călcînd greoi asfaltul şi venind drept spre mine. Cu bucuroasă spaimă m-am tîrît şi eu într-acolo şi întinzâd mâna şi tremurînd am bîiguit puternicule oricine ai fi lasă-mă doamne al meu să mă ţin şi eu de bocancul tău. Dar abia am vorbit şi am văzut cum se înmoaie se topeşte se înroşeşte se îngălbeneşte se face strălucitor verzui fumegător şi’’. Viorel Padina este un abil mânuitor al limbii şi al limbajelor - popular, cult, savant, poetic, muntenesc, biblic, derizoriu, magic (incantatoriu) – utilizate în insolite combinaţii. Aceste ciudate ,,povestiri’’ beneficiază de capacitatea autorului de a orchestra textul, atent la trama epică, la sensul care trebuie să se arate şi, în acelaşi timp, să se ascundă, şi, desigur, la efectele obţinute atât prin alternarea registrelor stilistice – sarcastic, solemn, ludic , teatral, gotic, simbolic – cât şi prin jocul insidios al sonorităţilor. Textele sale – împlinite sub semnul ignorării graniţei dintre poezie şi proză (proza bizară) şi al permanentei oscilaţii între grav şi ludic, între patetic şi artificial, între dramatic şi exagerarea fantezist㠖 ilustrează cu mult mai bine şi mai interesant decât cele ale altor lunedişti direcţia iconoclastă a poeziei optzeciste.

© 2007 Revista Ramuri