Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Despre cunoaşterea experimentală a binelui şi a răului

        de Florin Caragiu

Sfinţii Părinţi au adus în discuţie problema răului, ca şi pe cea a binelui, prin intermediul noţiunilor de „înstrăinare” şi de „familiarizare” (Sf. Grigorie de Nyssa). Omul şi natura alcătuiesc un tot solidar, astfel încât ceea ce creştinii înţeleg prin Cădere reprezintă o catastrofă, deopotrivă din punct de vedere uman şi macrocosmic. Înstrăinarea de bine se traduce psihologic, nu în ultimul rând, ca o ruptură între raţiunea dumnezeiască a binelui şi afectivitate. Sentimentul cunoaşte un nou mod şi un nou sens al investirii sale în lume, care este, de fapt, o investire de fiinţă. Aceasta participă la o altă imagine a lumii, pe care şi-o făureşte, şi la o altă ordine a valorilor decât cea pe care o reclamă raţiunea duhovnicească. Afectivitatea fals orientată derivă din investirea unei realităţi cu un sens pe care ea nu-l are. De pildă, ne punem întreaga noastră fiinţă în căutarea gloriei individuale, ca şi când ni s-ar da de aflat nemurirea. Când iluzia se sfărâmă, nu mai rămâne nimic în urmă, încât omul se simte ca şi când ar fi pierdut totul. Aici se arată limpede că am căutat „totul” acolo unde nu era decât „nimic”.

Răul se foloseşte de însuşirile binelui pentru a se impune. „Esteticul” pe care-l promite devine cvasi-posibil, dar numai în clipă. Cum spunea Kierkegaard, prin supradimensionarea clipei, „carpe diem”, şi prin ocultarea timpului pe dimensiunea consecinţelor sale de durată. Odată şi odată privirea se va întoarce în urmă, conform legilor alternanţei naturale. Consumului de plăcere îi urmează saturaţia şi sentimentul de săturare. Vine momentul când cenzura-reflexă cade şi când dorinţa de relaxare – imposibil de satisfăcut în condiţiile date – se loveşte de fenomenul refulării. Acele margini ale lumii reprimate şi/sau respinse pe nesimţite în inconştient se destind brusc, ca din arc, şi atacă din spate subiectul. Cunoaştem că suntem muritori. Stressul latent nu părăseşte fiinţa. Una dintre lecţiile majore de psihanaliză afirmă un adevăr incontestabil: ce aruncăm în uitare nu ne părăseşte, ci se refugiază în nervi, în tensiunea muşchilor, luând forma stressului şi pe cea a depresiei. Aceste senzaţii traduc nu simple stări, ci probleme ale omului. Experimental (ceea ce presupune raportarea exhaustivă la fenomen), numai binele poate fi cunoscut, răul niciodată până la capăt. În momentul experimentării răului, cunoaşterea „îşi trage un văl pe ochi”.

Scrierile patristice spun despre acest rău că nu are fiinţă proprie şi despre om că-l doreşte pentru „binele” pe care-l promite, deşi în van. Răul este nefiinţa mascată, ceea ce poate fi experimentat (şi mai ales dezirabil de experimentat) este pseudofiinţa „binelui” cu care răul se acoperă. În structura obişnuită a psihicului uman, adâncimea se desparte de suprafaţă. Iluzia există atâta vreme cât cenzura reflexă se mobilizează pentru a ascunde ce-i indezirabil. Sub această barieră psihică rămâne pe moment neexperimentată totalitatea unui fenomen cu suma sa complexă şi infinită de implicaţii. Mecanismele de evitare, miile de subterfugii „fac viaţa”. Pentru a fi trăit, răul trebuie mai întâi „uitat”. Puternica activare reflexă a mecanismelor de ocultare psihologică face ca o clipă non-etică să suprime timpul din fiinţa ei şi să devină aparent „estetică”, prin izolare. Izolarea unui moment din fluxul devenirii sale necenzurate: iată limita fenomenologică a familiarizării cu răul. Or, prin izolare nu cunoaştem, ci doar facem posibilă o experienţă limitativă în mod amăgitor. Această operaţie ţine de pragmatica sistemului nervos, nu are un temei spiritual conştient. E pur şi simplu o chestiune de psihologism. Sfinţii Părinţi au caracterizat această stare ca pe o robie a fiinţei. De regulă, când esteticienii opun plăcerea estetică plăcerii psihologice, majoritatea nu-şi dau seama că au atins deja o problemă esenţială de etică şi de teologie. Frumosul desăvârşit nu cunoaşte inhibiţii. Dacă se afirmă prin selecţie valorică, această orientare axiologică nu se explică prin omisiune, ci decurge din mutarea accentelor participative care schimbă din interior faţa lumii. Eufemismul (Gilbert Durand), care este modalitatea prin care arta „omite” fără a omite, e radical opus psihologiei refulatorii. Neuroştiinţa artei constată, în procesul receptării, coborârea marcantă a pragului de percepţie, astfel încât tot acest scenariu are în centrul său o fiinţă dispusă şi aptă să se relaxeze până în adâncuri, fără rău de mişcare la schimbarea direcţiei. Cenzura care desparte inconştientul de conştient se topeşte, tot ce-i ascuns tinde să fie penetrat de lumină. Cuvântul atotluminos contracarează sugestia cu iz diabolic care-şi ascunde umbra, tăcută şi vicleană ca „şarpele”. Cad zidurile interioare şi exterioare, ca şi pregustată existenţa redevine calea paradisiacă infinit practicabilă. Depozitară în chip iconic a semnificaţiilor esenţiale, imaginea artistică este continuu expresivă şi pozitivă, întrucât acumulează în sine substanţa duratei. Ca un secundar de ceas muşcă din toate clipele pe rând, nu lasă în urmă reziduuri, valorizează în chip special suferinţa. Fericita linişte neuropsihică acum instalată e semnul absenţei sindromului maladiv de „apărare”. Existenţa pecetluită de Har e una favorabilă vieţii sufleteşti şi infinit deschisă participării, o existenţă de care nu e nevoie să te „aperi”. Borges nu a ezitat să remarce faptul că dacă Binele prin natura sa fericită nu se sustrage cunoaşterii sale experimentale, răul în fond nu poate fi cunoscut decât virtual. Scriitorul argentinian arată că una e să citeşti într-o carte despre un personaj negativ şi despre acţiunile lui, şi cu totul altceva e ca acesta să coboare din carte şi să-şi transforme cititorul în victimă, iar scenele de poveste să devină scene de viaţă care nu mai pot fi „urmărite”.

„Cine rămâne în păcat visează că păcatul poate fi permenent, dar acesta este un vis. Răul este o fantomă care devine reală dacă o primeşti în realitatea ta, altfel nu are obiectivitate. Dar o dată inventată fantoma răului, deja se face o memorie ce nu mai poate fi omorâtă. În această memorie îşi are răul puterea. Unde binele este omorât, apare o dominare a răului, dar Binele învie când nici nu te aştepţi. Aici este taina tainelor. Binele este bine în sine şi peste sine. Răul are aparenţa binelui, dar binele se opune răului cu mijloacele binelui. Dacă s-ar opune răului cu rău, binele s-ar face prin sine rău. Binele, fiind prin esenţă bine, nu este determinare, este Esenţă. Răul are determinările Binelui, dar nu are esenţa lui, ci îl paraziteaz㔠(Ierom. Ghelasie, Isihasm, Dialog în Absolut, Platytera, pp. 35-36).

© 2007 Revista Ramuri