Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Constantin Preda şi poetica visului

        de Ovidiu Ghidirmic

Născut la 12 ianuarie 1961, în satul Damian, comuna Sadova, judeţul Dolj, Constantin Preda, poet şi publicist de o excepţională înzestrare – unul dintre cei mai reprezentativi ai generaţiei sale, în cadrul căreia ocupă un loc aparte – a ajuns la vârsta deplinei maturităţi creatoare: „Eheu! Fugaces...labuntur anni...”. Parcă mai ieri – în urmă cu două decenii – îşi făcea intrarea în viaţa literară, publicându-şi primele versuri în revistele noastre de cultură!

Constantin Preda este o „fire de poet”, aşa cum se autodefineşte.

Volumul Oare acesta să fie sufletul? (Edit. „Scrisul Românesc”, 1990) ocupă un loc de răscruce în creaţia lui Constantin Preda şi este un volum de tranziţie, care face trecerea de la prima etapă tradiţionalist-expresionistă la cea de-a doua etapă a creaţiei lui Constantin Preda, pe care o considerăm, în linii mari, suprarealistă. Poezia lui Constantin Preda parcurge un drum exact invers faţă de cea a lui Virgil Carianopol, un alt poet oltean important, la care se cuvine să-l raportăm pe „copilul teribil”, originar din Sadova Doljului. Spirit nonconformist, şi el, Virgil Carianopol a debutat, în perioada dintre cele două războaie mondiale, sub auspiciile frondei suprarealiste, afiliindu-se, treptat, la tradiţionalism.

Volumul Oare acesta să fie sufletul? este pus sub semnul unui „motto” din jurnalul lui Julien Green: „O mare parte din viaţa mea nu-mi seamănă. Simt intens că trec necontenit alături de cel care aş fi vrut să fiu, şi, într-un fel, omul acela există, se află acolo şi-i trist, iar tristeţea lui este şi a mea”.

Se pare că, odată cu trecerea spre maturitatea artistică, poetul traversează un moment de criză a creaţiei, şi se arată nemulţumit în forul intim, de ceea ce se spusese până acum, trăind sentimentul insatisfacţiei că o parte însemnată din „eul de profunzime” rămăsese neexprimată, nerelevantă. Dar autonemulţumirea nu este decât premiza autodepăşirii. În fond, prin confesiunea sa, Julien Green nu aduce nimic nou, faţă de motivul dublului romantic şi de teoria modernă a personalităţii. Un mare romantic, precum Nerval, precursor al suprarealismului, simţea, în sine, prezenţa celuilalt. Nerval s-a sinucis, ca să-şi omoare dublul şi să scape de teroarea celuilalt. Arthur Rimbaud spunea că este un altul şi că poezia nu este decât o îndelungată metodică dereglare a tuturor simţurilor. Apare, astfel, contradicţia dintre „eul de profunzime” şi „eul de suprafaţă”, pe care o resimte, din plin, şi Constantin Preda, în acest moment de răscruce al creaţiei sale. De aceea, volumul Oare acesta să fie sufletul? ni se pare şi cel mai interesant, dacă nu cel mai profund volum al lui Constantin Preda, în care poetul nu se rupe cu totul de universul tradiţional al spaţiului-matrice, dar face paşi hotărâţi spre o nouă direcţie, spre o experienţă propriu-zis suprarealistă, spre care îl îndemnau chiar datele sale temperamentale. Deşi elemente suprarealiste au existat, încă de la bun început, o poetică suprarealistă, o poetică a visului, de abia de acum încolo începe să prindă contur în creaţia sa.

Poetul se mai simte încă un copil teribil şi răsfăţat al provinciei natale, în prima poezie a volumului : „Deşi sunt departe deşi sunt provincial/ sunt parmen-auriu de fraged port teacă şi pumnal/ pe-aici e viaţa aspră mai merg la câte-un bal/ şi-ades îmi pipăi cizma şi dau ghes la cal// drumurile-s rare prieteni tot mai rari/ sunt vecini cu noaptea şi câţiva zlătari/ mai lipesc bancnote pe frunţi de cobzari/ şi-am o vie mică de vreo câţiva ari” (scrisoare pentru o cheie pierdută). Frenezia dionisiacă este însă repede reprimată şi urmată de o tulburătoare reflecţie asupra morţii şi a sensului tragic al existenţei, exprimată în două versuri memorabile, demne de a figura în orice antologie lirică: „viaţa mi-e chiar moartea, pufnită în râs/ parcă sunt un bob de rouă căptuşit cu plâns” (scrisoare pentru o cheie pierdută). Aceste versuri parcă sunt rostite de un Rilke sau de Bacovia! Apar, acum, şi unele elemente de livresc şi de intertextualitate, aşa cum se întâmplă într-o altă iarnă la sadova: „vin vechi cu camfor mult şi scorţişoară/ sub streşini mici ca-n «fraţii văcăreşti» la ţară”. Poetul îşi impută că este leneş şi că n-a mai scris de mult un vers, dar se autodefineşte printr-o superbă metaforă: „sunt leneş fără de pereche/ n-am mai aşternut de cine ştie când un vers/ port peste umăr o sumană veche/ şi-un guler de lalea răsfrânt în univers” (nu mai mi-e teamă c-am să mor de tânăr). Trăirile lirice sunt distilate, acum, cu mai mult rafinament, printr-o expresie densă şi concentrată: „sorbiri de absint efigii feminine”(cinzeacă). Un pastel campestru, realizat cu o tehnică picturală expresionistă, este câmp galben: „cât de frumos poate fi vara/ când trenuri nesfârşite trec în drumul lor lung spre câmpie/printre luminişuri clare şi lanuri de grîu”. Culoarea predominată este galbenul lui Van Gogh. Dar, parcă ruptura faţă de universul copilăriei s-a produs. Poetul simte că nu mai există cale de întoarcere şi că numai prin zbor se mai poate întoarce la matcă: „când cale de-napoiere nu mai există/ ci doar prin zbor/ te mai poţi întoarce/ acas㔠(câmp galben). Imaginea mamei mai apare încă o dată, şi este sacralizată: „nici grâul nici lumina/ ca tine nu-s de sfinte”. Poetul are impresia că versul îi este neputincios, „de lut”, în faţa elogiului matern: „te rog nu lua în seamă/ acest poem de lut” (ce mult îţi seamăn mamă). Din viaţa boemă, mondenă şi agitată, se retrage, din când în când, în sudul său patriarhal, pentru a reface contactul anteic cu pământul natal şi a dobândi noi puteri. Se crede fără rival pe tărâm liric: „retras în sudul meu patriarhal/ din tragica boemă/ în freamăt liric n-am rival” (retras în sudul meu patriarhal). Din acest spaţiu-matrice protector, trimite „colnice la jurnal” şi se autodeclară, ironic şi cu intermitenţe, „genial”: „retras în sudul meu patriarhal/ public colnice la jurnal/ am o telegă şi un cal/ de joi în paşti sunt genial”. Îşi omoară, acum, timpul cu Nerval: „îmi omor timpul cu Nerval”. Acest vers marchează o cotitură în topul preferinţelor sale de lectură. Modelul nervalian se va face tot mai mult resimţit, de acum încolo, în poezia lui Constantin Preda. Nerval este unul dintre cei mai mari poeţi ai visului. În poezia nervaliană se produce, în permanenţă, o revărsare a visului în plin cotidian. Un alt model, înrudit cu Nerval, pare să fie, în această etapă a creaţiei lui Constantin Preda, Lautréamont, prin viziunea sa halucinant-onirică. Autorul Cânturilor lui Maldoror a fost revendicat, de asemenea, ca şi Nerval, drept un precursor strălucit al suprarealismului.

O coordonată a liricii lui Constantin Preda – semnalată de critic㠖 o formează serafismul. Imaginile serafice apar, încă de la început, în poezia sa. În ciclul de debut: Sora mea, înserarea, într-un peisaj de iarnă, întâlnim imaginea memorabilă a satului, ca un atelaj tras de îngeri: „şi satul pare un atelaj împins de îngeri/ în respiraţia de argint a zăpezii” (şi cum vă spuneam). Serafismul începe să prindă tot mai multă consistenţă, de abia de acum încolo, în poezia lui Constantin Preda. Poetul se declară un serafic, desprins din „peisajul acesta de icoan㔠(serafic cum sunt). Viaţa i se pare un „zbor de heruvim într-un ungher” (la capătul ţigării te aştept supus). Serafismul lui Constantin Preda nu are nimic comun cu serafismul pur decorativ şi convenţional al tradiţionalismului nostru interbelic, din jurul revistei Gândirea, care devenise aproape o modă şi care alunecase în manierism, frizînd, uneori, ridicolul. La Gândirea se făcea o risipă de imagini angelice şi se producea o adevărată poluare cu îngeri. În replică la acest manierism, Zaharia Stancu, fire robustă şi fiu de ţărani din Câmpia Dunării, înhăma îngerii la jug să are. Tenta ironică şi parodică era evidentă la Zaharia Stancu. Serafismul tradiţionalist era legat de orientarea ideologică, ortodoxistă, de la Gândirea. La Constantin Preda întâlnim un cu totul altfel se serafism, născut dintr-o poetică a prerafaelitismului, curent literar considerat un „nou romantism”, ce îşi propunea să reconstituie, în poezie, imaginile din pictura prerafaelită, de o mare suavitate şi puritate, imagini ale zborului, ale levitaţiei şi ascensionalităţii. Serafismul lui Constantin Preda ni se pare, mai degrabă, asemănător cu cel al lui Nichita Stănescu, după Alexandru Macedonski, cel mai de seamă reprezentant al prerafaelitismului în literatura noastră şi la care întâlnim unele dintre cele mai spectaculoase metafore ale zborului. Proiecţiile celeste sunt, acum, şi mai frecvente, în poezia lui Constantin Preda: „cerul este-ntâia noastră glie“ (o mie de înţelesuri). Câmpia este sprijinită în mâini de ţărani şi înălţată în nori (colb de la un capăt la altul). Poetul înfăţişează un peisaj hibernal, originar, de la început de lume, în care casele înfrâng legea gravitaţiei, se desprind de pământ şi plutesc: „ninge/ şi aerul parcă are o nuntă/ pe aici nu existau înserări şi casele se desprindeau/ singure de pământ şi pluteau”(pe atunci nu existau înserări). Iată-ne instalaţi în plină suprarealitate. Parcă privim un tablou de Marc Chagall, în care totul – şi obiecte şi oameni – capătă starea de imponderabilitate, de levitaţie. Lumina, la sfârşitul verii, devine mai pură, mai diafană şi poetul se întreabă dacă nu este totuna cu sufletul: „se coc merele şi fac lumină mai albă pe dealuri/ încât uneori stau şi mă întreb: oare/ acesta să fie sufletul?” (oare acesta să fie sufletul?). Iarna, poetul se imaginează visând printre mobile vechi, în timp ce tablourile de pe pereţi prind viaţă: „de-un scrin uitat îţi scuturi pipa/ şoimu-n tablou a desfăcut aripa” (foc de buturugă mică). Degustător de arome şi miresme, printr-o sinestezie, poetul îşi mută odaia în fructe: „vine-o vreme când îmi mut odaia în fructe” (fruct interzis). Femeile, îmbrăcate în alb, devin prezenţe evanescente şi sunt asociate cu îngerii: „femei de fum femei cu părul lung/ la albul cărora nici îngerii n-ajung” (cântec auzit toamna pe la hanuri). Poetul visează o fantasmagorică întâlnire cu Paul Verlaine, în decor hibernal: „stau în odaie şi aştept un tren/ odaia mea e peisaj şi gară/ îl tot aştept pe paul verlaine/ şi singurul bagaj i-e gerul de afar㔠(litanie cu paul verlaine). Pe urmele lui Arthur Rimbaud, modelul său din prima tinereţe, Constantin Preda încearcă să realizeze o experienţă a adâncurilor, explorând, ca un adevărat scafandru, abisul interior, uimindu-se de priveliştea neaşteptată ce i se arată, asemănătoare cu cea de pe fundul mărilor, fiind acaparat, cu totul, de imagini halucinant-onirice: „şi focul cântă vesel pe fundul mării” (noaptea). Realitatea interioară i se pare mult mai bogată şi isondabilă: „ştim atât de puţin despre noi/ cum corăbiile încărcate cu aur/ despre munţii de pe fundul mării” – ne încredinţează poetul, printr-o revelatorie metaforă. Pe fundul mării îşi vede, cutremurat, prietenii, prematur dispăruţi (daniel turcea merge cu o lampă aprinsă pe fundul mării). La capătul călătoriei sale prin bolgiile infernului interior, Constantin Preda descoperă esenţa tragicului care străbate din adâncul fiinţei umane şi care ne marchează, vrând-nevrând, existenţa: „stăm ascunşi pe fundul mării/ şi plânsul/ cum se îneacă/ îl auzim” – ne spune poetul, într-un post-scriptum.

Constantin Preda profesează o poetică a visului, aşa cum se poate observa mai ales din volumul Te-am iubit soldăţeşte, cu dragostea unui întreg regiment (Ed. „Vinerea”, 1999), subintitulat, cum nu se poate mai inspirat: „Mic manual de visătorie”. Acest subtitlu este singular în literatura noastră şi demn de a intra în istoria literaturii, pentru că nimic nu este mai important şi mai decisiv decât visul, pentru a defini statutul şi condiţia poeziei. Romanticii chiar credeau că visul şi poezia au o esenţă comună, se întrepătrund şi se intercondiţionează şi considerau că visul este „poezie involuntară”.

Creaţia lui Constantin Preda are mult mai multe şanse de supravieţuire şi de a intra în istoria literaturii, decât producţiile, devitalizate şi artificiale ale „textualiştilor” optzecişti, care sunt mai mult reflexul unei mode literare trecătoare.

© 2007 Revista Ramuri