Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Alfred de Musset–copilul secolului

        de Sonia Cuciureanu

200 de ani de la naştere

Alfred de Musset ( n.10 dec. 1810) aparţine generaţiei războaielor napoleoniene, generaţie a spaimei şi a iluziei, lucid, dar şi sensibil descrisă în La Confession d’un enfant du sičcle.
„În timpul războaielor Imperiului, în timp ce soţii şi fraţii erau în Germania, mamele îngrijorate aduceau pe lume o generaţie înflăcărată, palidă, nervoasă.” (v. Musset- Oeuvres complčtes, texte établi et présenté par Philippe Van Tieghem, Paris ,Seuil, 1963, p. 554).
Această lume a terorii, dar şi a fanfarelor războinice, îi marchează pe copiii secolului, situându-i între „două puteri oculte”( p.557): raţiunea şi pasiunea.
„Când pasiunea îl domină pe om, raţiunea îl urmăreşte plângând, avertizându-l de pericol; dar îndată ce omul s-a oprit la vocea raţiunii, îndată ce şi-a spus: «e adevărat, sunt un nebun, încotro mă îndrept?» pasiunea urlă «şi eu, eu ce să fac, să mor?»”(p. 557).
Permanenta oscilaţie între cele două extreme îl situează pe Musset la limita clasicismului bunului gust şi a exceselor sentimentalismului romantic.  Strălucit elev al liceului Henri IV din Paris, el începe de la 14 ani să cocheteze cu muza poeziei, cunoscând, rând pe rând,  tentaţia studiilor juridice, medicale, dar şi fascinaţia pentru muzică şi arte plastice. Din ce în ce mai interesat de literatură,  Musset devine un obişnuit al cenaclurilor literare,  dar şi o prezenţă  asiduă în lumea  bulevardelor pariziene, în romantica postură de dandy. Contes d’Espagne et d’Italie (1830) îmbină, în stilul său, exotismul şi pasiunile violente cu o ironie, de cele mai multe ori, impertinentă. Şi nu este de mirare că în prefaţa la volumul respectiv, autorul aducea un frumos omagiu lui Moličre. Numai că întâlnirea cu publicul la teatrul Odéon din seara zilei de 1 decembrie 1830, cu piesa La nuit vénitienne,  i-a adus autorului o cumplită dezamăgire. Avalanşei de invective şi de fluierături , autorul îi răspunde indignat, la limita disperării. „N-aş fi crezut niciodată că se poate aduna în Paris un public atât de prost ca acesta” (v. Paul de Musset,Biographie d’Alfred de Musset, op. cit, p. 25). Este momentul în care Musset imaginează un teatru fără public şi visează la ceea ce el va numi „un spectacle dans un fauteuil”, cuprinzând comedii şi drame ce nu vor mai fi destinate scenei. Ca şi Victor Hugo mai târziu când, dezamăgit de căderea piesei Les Burgraves, va imagina Le théâtre en liberté, Musset va scrie numai pentru propria lui plăcere.
Anul 1833 marchează debutul unei pasiuni mistuitoare  pentru George Sand, anul în care iluziile se confruntă cu dezamăgirea  şi care vor culmina cu întrebările chinuitoare din  Rolla. Acest poem de succes depune mărturie pentru o febrilă căutare de sine. Rolla este imaginea pe care „ copilul secolului” o are despre vremea lui, o lume în care totul se vinde şi se cumpără, secolul e gol, „nu comme le discours d’un académicien” (Namouna, p.127) fără speranţă, „fără credinţă”. Iluziile postrevoluţionare se spulberaseră demult şi existenţa sfidătoare, prin dispreţ şi cinism, a noilor îmbogăţiţi, creionează o lume în care Marion , prostituata, care în fiecare dimineaţă îi aduce mamei sale bani de pâine, este singura în stare de un gest generos.  Lipsa dragostei, orgoliul nemăsurat, ambiţia sunt, în mare măsură, responsabile pentru „răul secolului”. De fiecare dată cei doi Musset, visătorul , artistul, dar şi omul raţional se regăsesc în imaginea subtilă a intelectualului rafinat preocupat de analiza acestei lumi în care extremele convieţuiesc. André del Sarto se întreabă dramatic în ce măsură un artist, trăind mereu în sfere ideale, poate cunoaşte fericirea sentimentală în această lume. „Va trebui să aleagă între artă şi dragoste?” Cum problema opţiunii este mereu mai dificilă, soluţia este dedublarea. Această calitate fabuloasă va reveni mereu fie prin confruntarea între două personaje, aşa cum se întâmplă în Les caprices de Marianne, în disputa dintre  idealistul Coelio şi raţionalul Octave, fie prin permanenta dedublare din La nuit de décembre.
Această uluitoare posibilitate de dedublare va conduce la descoperirea unei calităţi, sau maladii, ce o va înspăimânta şi pe George Sand în timpul unei plimbări prin pădurea de la Fontainbleau. Este vorba de autoscopie, descoperirea propriei persoane în afara sa. Permanentul conflict între cei doi Musset este sursa incontestabilă a geniului său. Drama istorică Lorenzaccio îmbină slăbiciunea şi forţa, regretul purităţii pierdute şi dorinţa purificării. Influenţat direct de idolii săi, Shakespeare şi Schiller, dar şi de calităţile clasice ale teatrului lui Moličre, Musset îşi creionează eroul la limita patimii, dar şi a raţiunii. În acest caz, viciul nu este decât o mască, o modalitate perfidă de cucerire a tiranului şi de lichidare a lui. Politic vorbind, crima va fi inutilă. Alexandre de Médicis va fi înlocuit de Côme de Médicis, iar capul lui Lorenzo, pus la mare preţ, va sfârşi, alături de trup, în lagună. Justificarea lui Lorenzo dezvăluie, de fapt, conştiinţa tragică a decăderii sale morale şi imposibilitatea revenirii la cel care a fost.
„Am fost frumos, liniştit şi virtuos…. Mă întrebi de ce îl omor pe Alexandre? Vrei poate să mă otrăvesc sau să mă arunc în Arno?… Nu te gândeşti că acest asasinat e tot ce îmi  rămâne din virtutea mea?… Crezi că nu mai am mândrie, pentru că nu mai am ruşine şi vrei să las să moară în linişte enigma vieţii mele? Da, e sigur, dacă aş putea reveni la virtute, dacă ucenicia mea în ale viciului ar putea să dispară, l-aş cruţa poate pe acest individ, dar mie îmi place vinul, jocul şi femeile, înţelegi asta?”
La Confession d’un enfant du sičcle (1836) este relatarea acestei drame. Musset se vrea un „copil al secolului”, secol pe care-l consideră responsabil de suferinţele sale, dar şi sămânţa geniului său. Eroul sensibil, cu toate speranţele, naivităţile şi iluziile tinereţii, se confruntă cu duritatea unei lumi care se face, lume în care pragmaticii  adună  bani, iar visătorii rămân într-o lume a lor. Prietenul său, Desgenais, încearcă să-l aducă în lumea reală ce contravine dureros idealului de perfecţiune al artistului. Dialogul devine adeseori monolog, întrebările caută singure un răspuns şi soluţia este, de cele mai multe ori, aceeaşi.
„Raţiunea umană poate vindeca iluziile, dar nu suferinţele; Dumnezeu a făcut din ea o bună menajeră, dar nu o soră de caritate” (p. 574)
Întrebări chinuitoare, experienţe epuizante în lumea nocturnă a bulevardelor pariziene, tentaţii ce nu exclud sticla de vin şi curtezana, pe scurt „catehismul de libertin”, mereu oficiat de prietenul său Desgenais, dar apoi un sentiment acut de vinovăţie, evadarea în lumea cărţilor, a ideilor, a spiritelor luminate. Unul din ele este Sfântul Augustin pe care-l consider㠄l’homme le plus homme qui ait jamais été” (p. 580), ale cărui Confesiuni au servit, cu siguranţă, drept model pentru zbaterile interioare ale acestui  „copil al secolului”şi din care citează la începutul capitolului IV al părţii a doua.
„Tot ce era mai bun în acestea, presupunând că era ceva bun, este că aceste false plăceri erau seminţele durerilor şi amărăciunilor care mă oboseau până la epuizare”. Sentimentul vinovăţiei este oarecum diminuat de convingerea apartenenţei la un veac al corupţiei şi degradării morale. „M-am născut într-un secol necredincios şi am multe de ispăşit” (p.638).
Există, deci, la Alfred de Musset un permanent balans între conştiinţa vinovăţiei şi speranţa iertării. Aceste seminţe ale durerii, mereu prezente la scriitorul în discuţie, îl conştientizează.  Soluţia o găseşte la Sfântul pe care îl adoră, El îi întăreşte convingerea,  mereu prezentă în Confesiuni, dar şi în Solilocvii, că apropierea de Dumnezeu presupune participarea, în egală măsură, a dimensiunii raţionale şi afective (v. Sfântul Augustin - Solilocvii, ed. Bilingvă, text latin-român, traducere, studiu introductiv, note Gheorghe I. Şerban, Humanitas, Bucureşti, 1993).
Această încercare de apropiere a celor două extreme este definitorie pentru universul literar al lui Alfred de Musset. După tentativa exotică si romantismul  „ flamboyant” al începutului, elogiul lui Moličre, al spiritului clasic în care „le bon sens fait parler le génie” (Une soirée perdue, p. 182), dă măsura acestei permanente căutări .
Slăbiciunile se temperează, Lorenzaccio e departe, patima răzbunării face loc judecăţii lucide. Partea finală din Confessions d’un enfant du sičcle e consacrată despărţirii de George Sand, femeia pe care a adorat-o, dar care  are acum altă opţiune sentimentală. Tentaţia crimei dispare în ultimul moment, când bărbatul descoperă pe pieptul femeii adormite „un petit crucifix d’ébčne”(p.197). Scena desparţirii este relatată şi de George Sand în Elle et Lui, dar aici asistăm la o analiză subtilă a acestei femei deosebit de inteligente, adeptă a misticismului umanitar al lui Lamennais şi luptătoare asiduă pe terenul revendicărilor feministe. Analiza pe care o face adoratorului ei îmbină luciditatea cu sensibilitatea  autoarei unor romane ca Indiana sau Lélia.
„Suferinţa şi îndoiala ta, ceea ce tu numeşti pedeapsa ta, este poate condiţia gloriei tale. Învaţă deci s-o suporţi. Ai aspirat din toate puterile la idealul fericirii, dar nu l-ai găsit decât în visele tale. Ei bine, visele tale , copile, ele sunt realitatea ta, talentul tău, viaţa ta; nu eşti tu oare un artist? Fii liniştit , Dumnezeu te va ierta pentru că n-ai putut să iubeşti! El te-a condamnat la această aspiraţie insaţiabilă pentru ca tinereţea ta să nu fie absorbită de o femeie. Femeile viitorului, cele care îţi vor contempla opera din secol în secol , ele vor fi surorile şi amantele tale”. (Elle et Lui, Les Belles Editions, Paris, s.a.)
Îndemnul acesta, aproape matern, face apel la cele dou㠄 puteri oculte” despre care  se vorbea în Confesiuni.  Teribilismul romantic, mereu calmat de o luciditate  de cele mai multe ori ironică, îi conferă acestui copil  al secolului său o detaşare superioară de orice absolutizare a ideii de  orientare literară. În viziunea lui Alfred de Musset, clasicismul şi romantismul îşi dau mâna pentru a surprinde complexitatea creaţiei. În acest sens, ceea ce contează este apropierea de frumos, în cel mai bogat sens platonician. Omagiul pe care-l aduce marelui filosof antic în poezia Aprčs une lecture, dedicată lui Leopardi, este o sensibilă şi inteligentă mărturie a opţiunii sale literare.
Or la beauté, c’est tout. Platon l’a dit lui-męme:
La beauté sur la terre, est la chose supręme. (p. 195)
Alfred de Musset, acest aristocrat al spiritului, rămâne deasupra oricărei limitări a ideii de frumos.

 

© 2007 Revista Ramuri