Îngerul bun al urbei

Putea lesne să ţi se pară că în colţul acela ferit o idilă este pe cale să se-nfiripe… Ea, tânără, frumuşică, stând solemnă şi ţeapănă înaintea lui, adresându-i ceva pe ton de reproş. El,  bărbat copt,  pe la patruzeci,  îmbrăcat  elegant, păstrând un aer juvenil, un soi de copilărie  gravă în gesturi şi în priviri. Uitându-se la ea ca la o musculiţă picată-n oţet. Abia dacă luase act de prezenţa ei, atât era de serios şi abstras.
Eu mă nimerisem pe-acolo, stăteam pe-o bancă-n  apropiere, martor involuntar. Scena îmi atrăgea atenţia, venea chiar să mă irite puţin – mă canoneam cu cartea aceea despre structuralism, care nu reuşise nici după jumătate de oră să-mi suscite din plin interesul. Din simplu accident diurn, subit şi mărunt, întâmplarea tindea să devină eveniment, promitea o semnificaţie.
Deşi vădit ignorată (vasăzică „jignită”), Frumuşica făcea eforturi vizibile să se impună în faţa tipului, cu atâta hărnicie căuta să i se vîre în suflet cu orice preţ. Se înălţase cât putea de tare pe vârfuri, ţinându-şi tirada:
„Nu, eu nu mai înţeleg nimic! Să fie oraşul ăsta chiar atât de mic, încât să-l confundaţi cu o feudă proprie, instituţie  personală de caritate?… Dar e chiar foarte mic, fiindcă, dacă n-ar fi o comună mai mare, nu v-aş fi putut surprinde personal, cum s-a întâmplat în câteva rânduri…” El avu o mişcare uşor abruptă, dar nu tocmai o tresărire; s-ar zice că mai degrabă contrariat, decât ofuscat, inoportunat.
„…Prima dată v-am surprins cumpărându-i pâine cerşetorului cu picioarele tăiate de tren, care zăcătoreşte zilnic la uşa băcăniei din strada Mocioni. Tot freca el în mână nişte mărunţiş, întorcând monedele pe toate feţele, dar banii nici vorbă să-i iasă. Şi-atunci numai ce te văd pe dumneata apărând ca din cer (coborai din jeepul Subaru!) şi făcându-ţi intrarea trimfător pe uşa larg deschisă a prăvăliei. Când ieşeai, peste exact două minute jumate, aveai plasa plină de cornuri şi cozonaci, şi o pâine mare, de 3000 de lei la subsuoara stângă. Te-am urmărit cu atenţie, să văd ce faci (din ce moment oare începuse să-l tutuiască?); între timp mai treceau unii, aruncând doi-trei bănuţi în basca mototolită, fără să se oprească. Dar tu, întinzându-i nenorocitului preparatele aburinde, plus franzela aceea babană, te-ai aplecat şi ai început un tęte-ŕ-tete cu el, şoptindu-i ceva la ureche... Că amărâtul acela, nu doar că făcuse ochi şi prindea şi el să zâmbească, dar abia îşi mai încăpea în piele; chiar jubila şi nu-şi mai putea dezlipi ochii de dumneata.  Ia zii, ce şuşoteai de zor cu infirmul??“  Şi fără să mai aştepte răspuns (întrebarea era vizibil retorică), se repezi iarăşi în el..., aveam concret acest sentiment, îmi ziceam că acu-acu o să-l ia la bătaie!
„Te-am mai văzut o dată coborând scările Prefecturii,  alea  de  nu se mai termină, de parc-ar fi scara cerului sau a supliciului, cea cu o sută de trepte. Susţineai de subsuori o bătrână în cârje, era clar că te afli în criză de timp: tot la două trepte consultai ceasul brăţară. Trebuie să ţi se fi părut o veşnicie coborâtul acela..., dar nu te-ai lăsat până n-ai ispărăvit treaba.  Nu te dai niciodată bătut?  Ia spune-mi, cine te crezi, îngerul bun al urbei?? Nu ştiu să avem în schemă aşa ceva! – se va descoperi mai târziu că tânăra era funcţionară la Primărie… Cine ţi-a dat dumitale (nu ţie?)  dreptul să faci pe sufletul caritabil pe raza municipiului Lugoj?“ Se aprinsese atât de tare, că se făcuse „roşie-n buci”. Dar cu cât îşi ieşea  ea mai tare din papuci, cu atât mai impasibil era el. Aveam chiar impresia că îl distrează incidentul cu tânăra înţepată din faţa lui.
„Bine-bine, şi-a treia oară?…” .   „A treia ce, am adus eu vorba despre acest numeral ordinal?”.  „Nu, dar te văd tare grăbită să mi-o trânteşti şi p-asta.”
Aici tipesa se mai calmă, începând  probabil să realizeze cu cine are de-a face.
„A treia oară, pe centru… (se poticni, ba chiar se împiedicase de-a binelea, urmând a se-ntinde  pe  trotuar,  cât  era  de  lungă – şi crede-mă că era! Dar avu noroc tot în el: făcând un pas în faţă, o prinse în braţe din zbor).  A treia oară, pe centru, tocmai îi culegeai în maşină pe câţiva copii ai străzii. Ca să se răspândească mai pe urmă zvonul în târg că i-ai fi dus acasă, i-ai pus să facă baie iar apoi, curaţi, îmbrăcaţi şi sătui, ca cei zece leproşi, se uitau la tine ca la Dumnezeu. Asta e, îţi permiţi… Dar dacă vrei să ştii şi părerea mea, eu cred că nu eşti decât un pedofil ofilit!”.   „Tânărul” nostru trecu surprinzător de bine şi peste acest afront, fiindcă îl deranja altceva: „Îmi permit, ce?”, o interogă el, de data aceasta de-a dreptul profesoral.
Pentru prima dată fata se fâstâci, deşi cred că era pierdută de mult, dar totuşi se stăpânise. Acum iat-o rămasă în faţa lui dreaptă ca parul, cu bărbia sprijinită în piept.
Unde ţi-e semeţia, isteaţo!?  îi strigam eu de la distanţă şi fără glas, cu nasul vârât în cartea depre structurile operei literare, care nu-mi spunea nimic. Nimic despre structura intimă a fiinţei umane…
… Dădu să se-ntoarcă-ntr-o parte, era pe punctul să-l lase, făcând colţul, când un şuvoi cald de lacrimi ţâşni din ochii ei de copil. Un copil serios şi matur – atitudine indubitabil umilă, după acel rechizitoriu la care-şi supusese interlocutorul, şi contrastând vădit cu seriozitatea figurii, cu ţinuta mai mult decât îngrijită, elegantă chiar.
„Da, vă permiteţi să faceţi pe domnul, când lumea în jur moare de foame, cufundată în sărăcie… Şi asta nu pentru că aţi fi bogat şi om de afaceri, ci marele scriitor!!”.