Eram la Alicante, pe malul Mediteranei.

Fără tine. Împreună cu câţiva poeţi ardeleni.

Şi ei, şi eu: cu cât îmbătrânim, cu atât

devenim mai adolescenţi.

În noaptea de 1 octombrie te-am visat.

Erai atât de vie în mintea mea încât,

fără să clipesc, mi-am lăsat lumea

şi am pornit spre tine.

Îmi dădeam seama că drumul acesta

nu există,

dar am păşit pe el cu credinţă.

Apropierea mării şi căldura sudului

îi fac pe oameni în Alicante

să petreacă noapte de noapte, sub vrajă, până-n zori.

Trezit, în camera de hotel de pe Rambla,

în noaptea aceea

le ascultam veselia

şi „sufeream ca un câine”. Păşeam,

păşeam pe drumul deschis în vis,

deşi ştiam că drumul nu mă duce la tine,

fiindcă nici nu există.

O, şi strigam,

strigam după tine atunci, cum strig şi acum.

În gând, neîncetat, strig.

Măcar el, strigătul meu mut, sunt sigur

că te găseşte. Nu se poate să nu-l auzi.

Îţi sparge timpanele.