Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Uzurparea Crăciunului

        de Adrian Popescu

Dacă înainte de ‘89, sărbătoarea Naşterii Domnului era camuflată, în sensul dat termenului de Mircea Eliade, în festivităţile prilejuite de venirea cu daruri, modeste, a lui Moş Gerilă, azi sacralitatea Praznicului din 25 decembrie, dată care a dat un alt curs istoriei omenirii, e aproape uzurpată de Moş Crăciun, unul deformat, un fel de Gerilă reşapat, nu folcloricul, arhaicul personaj Crăciun. Acum tolba roşie a devenit mai importantă decât ieslea de la Betleem. Ceea ce era interzis, ieri, sub comunism, sau ocultat, bucuria creştină de a sta, sufleteşte, în pragul peşterii luminate din Betleem, azi e privit cu indiferenţă de multă lume. E drept, oraşele noastre sunt pline de afişele colorate ale unor cântăreţi (adevăraţi) de colinde autentice, Ştefan Hruşcă, Grigore Leşe, să spunem, sau de concertele unor rapsozi populari, iar corurile bisericilor, indiferent de confesiune, răsună plin la unele emisiuni speciale. Dar ne lipseşte, cred, bucuria simplă a acestei sărbători care cinsteşte naşterea sfântă a lui Isus şi copilăria, ca stare sfinţitoare. Dar, supravieţuind din stocurile vechi, ale altei lumi, parcă, abia de mai găseşti vreo carte pentru cei mici, una cu scenografia consacrată a Crăciunului. Peste tot dai de Moşul cu sac roşu, sau de Santa Klaus, de reni sau case cu nea, pahare cu şampanie, globuri multicolore etc., toate acestea invenţie fadă a globalizării laiciste. Nici italienii nu mai excelează, ca altădată, în „cartoline di Natale”, trebuie să le cauţi bine pe internet pe cele „religioase”, ca şi cum „Il Natale”, Naşterea Domnului, ar fi devenit stânjenitoare pentru unii. Cele religioase, creştine, adică (de la Cristos care, prunc evreu, vine pe lume, acum 2010 ani, la Betleem), sunt separate de cele aproape mondene, calpe, „la modă”. Lumea consumismului a luat locul, pentru unii, lumii comunismului. Utopia materialismului marxist triumfător a fost înlocuită de triumful materialismului globalist utopic. Utopia sângeroasă s-a metamorfozat, dup㠑89, treptat, în utopie exsanguă, utopii reductive, nu utopii generoase, ambele, omul e mai mult decât carne, e visul cărnii de a deveni imponderabilă.

Rostul lucrurilor este acela de a trimite la altceva, dincolo de ele însele, omul care nu se depăşeşte pe sine, va aluneca, lent, de la prea-uman la sub-uman.

Ne-am gândit o clipă, măcar, la cuvintele unui cunoscut tropar al Crăciunului, precum „Cristos se naşte, pentru a ridica chipul (omului) cel de mai dinainte căzut”? Cum putem să-l intuim pe Mântuitor, cumpărând orbeşte, adunând, depozitând? Cum să-l primim în braţe pe Copil, dacă ele ne sunt pline de cumpărături? Un sărman pastor, ne spune o parabolă (pe care o ştiu de la Cristian Tertulian) ajuns la ieslea Pruncului, dar fără daruri, n-avea de unde, a avut privilegiul să-L ţină pe Acesta în braţe. Cum? La îndemnul delicat al Maicii Domnulu: doar el, săracul, avea mâinile goale, libere, deci. Nu e treaba „popilor”, este a noastră, să ne apropiem de aproximarea miracolului Naşterii Domnului, de persoana istorică şi supraistorică a lui Isus din Nazaret. Acesta-i Crăciunul, cu adevărat, Naşterea Lui în inima mea, apoi sosesc toate celelalte, bradul împodobit, darurile de sub brad, sarmalele şi vinul. Altfel deformăm semnificaţia Naşterii Domnului, transformând sărbătoarea în cântec de lume, făcând tern doar elogiul cozonacilor, al şuncilor afumate şi al erotismului de mahala, bieţi analfabeţi ai credinţei creştine. Simbolul, metafora, alegoria, un pic pedantă, e drept, dispar astfel în lălăiala vulgară de colind „laic“, unde fumul grătarelor alungă fumul de tămâie. La fel, dacă nu vedem decât momentul „fasolea cu cârnaţi”, nu jertfa înaintaşilor, în serbarea actului Unirii de la 1918, suntem o naţiune condamnată la autodistrugere, uitare şi dispreţ. Ce-i mai deprimant e faptul, evident, că intelighenţia noastră, cea care întruchipa nobleţea unui ideal sau cel puţin imaginarul simbolic dătător de speranţă, e condusă, o mare parte, cinste excepţiilor, de patimi şi ambiţii (comune). Pentru ei realitatea nu mai este un semn al unei lumi invizibile, ci numai o desfăşurare de pulsiuni elementare, de lupte pentru imagine, de jocuri politice. Eul lor plin de orgoliu şi egotism nu caută altceva decât succesul social, material, notorietatea, nu valoarea. Crăciunul, golit de miracolul Naşterii, ce tristeţe a postmodernităţii!

Caut pentru un copil o carte cu scena sacră a Naşterii în frig a Copilului divin, vegheat de Iosif şi de Maria, adorat de cei trei crai de la Răsărit, admirat de păstorii de la Betleem, slăvit de corul îngerilor, povestea adevărată a Crăciunului. Lumea normalităţii europene, unde raţiunea admite miracolul, a culturii mature, cea cu adânci rădăcini creştine, nerecunoscute, curios, de Constituţia Uniunii Europene. Culmea, Uniunea a fost întemeiată mai cu seamă de trei creştini curajoşi, Robert Schuman, Adenauer, De Gasperi. Lumea europeană vrea să uite ceea ce i-a asigurat coeziunea veacuri la rând? Inclusiv scenografia sacră, „i presepi”, din oraşele şi satele occidentale? Adică închipuirea în lut sau lemn a grotei cu Pruncul divin, culcat în iesle („il presepe”) – iradierea unui nucleu mirabil, în jurul căruia, pe lângă Părinţi, vezi, miniaturizate, străzile, casele, fântânile, meşteşugarii, cămilele magilor, măgăruşii cu poveri, o lume de candori şi credinţă tare. Napoletanii-s neîntrecuţi, la Roma, într-o capelă-muzeu a Bisericii Sfinţii Cosma şi Damian, se păstrează o asemenea minune, fin cizelată, exemplu de artă religioasă din veacul trecut. Ieslele acestea sacre vor exista mereu, simbolice concentrări de energie spirituală, catehisme lirice... Din ieslea cea reală, iudee, se conserva, o parte, în montaj renascentist, la Santa Maria Maggiore din Urbe. Toate acestea fac parte din patrimoniul cultural european.

Copitele renilor Moşului cu sac roşu sau vulgarele „crăciuniţe”, pseudo-sărbătoarea de mall, de sclipici ordinar şi zaiafet balcanic, au tulburat, în acest an, mai mult decât oricând, sfinţenia unei luni de iarnă curată. Bravo editorilor francezi, care le-au oferit cititorilor celebre sau mai recente Contes de Nőel, de la Dickens la contemporani. Dar noi? Da, în 2009, la editura „Agora” a apărut o antologie, Cele mai frumoase povestiri de Crăciun, excelentă, cu titluri de la Andersen la Collodi, sau din clasici români, dar e totuşi puţin, din alt veac, veacuri... Nu uit de Darul magilor al lui O. Henry, din 1889, oho, ce creştini erau pe-atunci, chiar dacă mai călcau pe-alături, cine e fără pată? Nimeni, dar o recunoşteau şi se-ndreptau… Mai ales de Crăciun.

© 2007 Revista Ramuri