Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Librăriile mele

        de Nicolae Prelipceanu

În ultimii ani, văd tot mai puţine librării prin oraşele României. Când eram la ziar auzeam ba că la Sinaia nu mai e nici una, s-a desfiinţat cea din centru, acolo unde strada o coteşte spre dreapta, pe care o ştiam încă de pe când eram student, de prin 1965, ba că nu ştiu unde altundeva nu mai există aşa ceva, pentru că nu se mai cere. Nu mai există, adică, piaţă pentru carte, ca să vorbim în limbaj de...piaţă. Vai, cât am mai sperat că o să ajungem şi noi în lumea liberului consum! Şi iată că am ajuns.

Toate aceste cutremure mici, sub patru grade Richter, nu le simte mai nimeni, căci se petrec la mare adâncime şi doar în timp s-ar putea constata urmările, dacă va mai fi cine să le constate. Urmările? Păi care urmări? Că toată lumea va fi la fel, că nimeni nu se va mai da de ceasul morţii să-şi găsească o carte, iar cei care o mai fac or să dispară în mod natural. Mă îngrozesc uneori, livresc, recunosc, la gândul că o să trebuiască să ne ascundem cărţile prin unghere neştiute şi regret că nu am o casă pe pământ, cu o pivniţă secretă, care să nu figureze pe planul ei, şi acolo, jos, să-mi pot ascunde cărţile, nu cumva să le caute agenţii ordinii prestabilite, ca-n Fahrenheit... Mă simt vinovat că nu mai ştiu pe dinafară nici măcar primul capitol din Švejk, pe care mă întreceam cu Marian Papahagi să-l rostesc, la întâlnirile noastre de acum 30 sau poate 40 de ani. O să spuneţi că în Bucureşti au apărut librării noi, particulare, plăcute, mai bei acolo un ceai care costă cât nu face şi altele asemenea.

Dar peste mine năvălesc librăriile mele, cele pe care le-am cutreierat, precum alţii, poate mai norocoşi, au cutreierat lumea de mici, vitrina librăriei de la Marghita, unde, prin 1950, am văzut primul volum de Jules Verne pe care l-am râvnit şi, în cele din urmă, citit, Insula misterioasă, sau librăria de pe colţul acelei străzi în pantă, de la Curtea de Argeş, unde acum e un magazin de haine, librăriile prin care mi-am purtat pofta de cărţi pe când asta nu era ceva atât de rar ca astăzi. Sau librăria aia, destul de urâtă, căci era la parterul unui bloc nou în centrul Piteştiului, unde am cumpărat pe nerăsuflate primul volum de versuri al lui Ion Vinea, Ora fântânilor, în 1965, cred, sau cele prin care am alergat la Cluj, prin 1962 sau ‘63, după al doilea volum al lui Nichita Stănescu. Toate astea nu mai există, cum nici eu, cel de atunci, nu mai exist, căci cel care scrie aceste rânduri e altul, unul care mai păstrează numai o vagă amintire a celui de-atunci.

În lumea largă am iubit două linii de librării, FNAC la Paris sau la Lyon, unde le-am întâlnit, şi Barnes and Nobles la New York. În fiecare dintre acestea erau locuri unde puteai să stai toată ziulica şi să citeşti ca la bibliotecă, fără ca cineva să te deranjeze. O, dar uitam „mica” librărie din apropierea lui Columbus Circle, de la New York, unde anul trecut degeaba m-am mai dus, nu mai exista, şi unde întârziasem, cu un deceniu în urmă, printre cărţile de tot felul. Acum câtva timp, nu de mult, am citit cu tristeţe un articol al lui Dumitru Radu Popa, bunul meu prieten de la New York, despre dispariţia lui Barnes and Nobles, cea mare, principala, cea pe care o iubeam atîta, la New York, acolo, într-un dintre cele două pieţe celebre din sudul Manhattanului, în Union Square, unde am stat, acum un an, cred, sau poate doi, până seara târziu, la cafenea, cu mai multe cărţi, încercându-le pe rând. S-ar vinde pe un preţ de nimic pentru ceva atât de mare şi de frumos şi ar fi înghiţită cine ştie de ce trust sau companie de internet, vreun facebook sau alte bookuri de care mă mefiez încă.

Atunci când lumea din jurul tău dispare, dispari şi tu, câte puţin sau, poate, chiar câte mai mult. Iar lumea din jurul tău nu e numai grupul de prieteni, de cunoscuţi sau de necunoscuţi cu care te încrucişezi zilnic în tramvai, troleibuz, autobuz, pe stradă, pe traseul obişnuit, la librărie sau la teatru, lumea din jurul tău, al meu cel puţin, e chiar împrejurul, cel format din punctele care ţi se par, mi se par, fundamentale. Astfel judecând lucrurile, aproape că-i înţeleg şi pe nostalgicii epocii Ceauşescu, deşi nu mă număr printre ei, dimpotrivă. Căci şi lor le-a dispărut lumea din jur, iar cea care i-a luat locul li se pare străină, din moment ce nu s-au gândit niciodată la ea, sau o ştiau doar aşa, departe, la alţii, şi deci ostilă ori de-a dreptul periculoasă, ca orice e străin, pentru o anume mentalitate.

O, dar cel mai mult mă bucur la FNAC de pe rue de Rennes, la Paris, aproape de Montparnasse. Acolo, anii trecuţi erau un fel de perne imense, rotunde, acoperite cu piele, pe care te puteai tologi, chiar în mijlocul foşgăielii clienţilor, căci acolo sunt clienţi încă, sau într-un colţ, pe care l-am descoperit destul de târziu, o masă lungă, la care puteai sta cu teancul de cărţi, ca la Biblioteca Centrală Universitară din Cluj în sala profesorilor, acum 40 de ani, şi să tot citeşti şi să tot răsfoieşti cărţi la care ai visat uneori cu zeci de ani înainte, dar ţi-au fost interzise. Luam câte două-trei cărţi de la Science humaines mai ales, eseuri, strălucitele eseuri franţuzeşti, sau unele de la dicţionare, fascinantele dicţionare ale limbii franceze, şi puteam sta acolo ore bune, până când Denisa îşi făcea rondul la beletristica lor şi la traducerile lor. Cu tristeţe am văzut şi la FNAC-ul acela drag mie încă, dar mai puţin, că au dispărut pernele, a dispărut „buzunarul” cu masa şi scaunele unde citeau împătimiţi (oricât aş detesta acest cuvânt, acum mi s-a impus singur), au rămas numai suporturile acelea tronconice pe care trebuie să le eliberezi totuşi când vreun angajat are nevoie să se suie pe ele ca să ajungă să pună sau să ia nişte cărţi din rafturile de sus. Am mai putut sta pe plinta rafturilor unde erau admirabilele şi dragele de ediţii Quarto Gallimard, care mi l-au redat pe Proust anii trecuţi, şi din care am putut răsfoi în voie ediţia din Montaigne în franceza actuală, înainte de a lua una cu mine, căci mă chinuiam de mulţi ani cu originalul, dificil fără şi chiar şi cu un dicţionar de limbă veche.

Dar la Paris mai sunt multe şi mărunte sau mai mari librării în faţa cărora sau în interiorul cărora m-am minunat că aşa ceva există de atâtea ori, Librairie Philosophique J. Vrin, din Place de la Sorbonne, cam vizavi de fosta cafenea L’Escholier, de unde îmi scria un amic din tinereţe vederi melancolice, cafenea dispărută de vreo doi ani în favoarea unui soi de piţerii, urmând parcă soarta de la colţul pieţei dinspre Boul Mich’ , a celei de la Presses Universitaires de France, dispărută şi ea de ani buni, sau mai bine zis răi, librăria La Compagnie, de pe Rue des Écoles, cu minunatele ei vitrine tematice, sau Librairie de l’Arbre Vert de pe rue Mouffetard, sau cele de pe strada lui Cioran, mai specifice. Toate astea există, numai librăria portugheză, de prin preajma lui Cluny, se pregătea de închidere când m-a dus acolo un amic specializat în portugheză, acum vreo doi ani, cred.

Şi în mai toate, poezia supravieţuieşte. E drept, cărţile de poezie nu sunt scoase în faţă, pe mesele cu evenimente sau posibile evenimente, ci stau doar undeva, pe o etajeră cu specificarea respectivă. Apropo, acolo totul e rânduit pe tematici şi, la beletristică, pe arii şi zone, astfel încât mergi direct la ţintă, trebuie numai să ştii ce cauţi. Asta, la noi, nici unde mai sunt frumoase şi luxoase librării cu ceai prea scump, nu mai întâlneşti, devălmăşia ucide totul, poate şi cheful, şi aşa firav, al cuiva de a vedea o carte anume: când te uiţi la întâmplare, fără speranţă, nu e de mirare că renunţi repede.

Şi unde mă aşteptam mai puţin, la Toronto, într-un mai rece şi duşmănos, m-am adăpostit pur şi simplu (vorba librăriţei către doi poliţişti care au intrat în magazinul ei: ce-i, băieţi, plouă afară?), într-o librărie pe care am s-o uit foarte greu, una cu o inscripţie enormă pe faţada în stil american, The biggest bookstore in the world! Inscripţie scrisă cu litere de o şchioapă cum se spunea pe vremuri, când expresiile acestea mai erau ştiute de vorbitorii limbii române. Era într-adevăr foarte big, dar nu ştiu dacă, totuşi, superlativul se justifica, sunt înclinat mai degrabă să cred că nu. M-am oprit, aici, la departamentul de poezie, care nu era mare, dar te întâmpinau acolo nişte ediţii din Whitman, pe care-l citeam acum peste 50 de ani, pe sub bancă, la liceu, fireşte în traducere, că nu se învăţa engleza la liceul din Curtea de Argeş, sau din dragul meu de e.e. cummings, de care m-am despărţit cu greu, lăsându-le în noaptea luminată a librăriei celei mai mari din lume (sic!), unde nu era, însă, nici ţipenie, dacă-mi aduc bine aminte. Ba ţipenie era, dar o întruchipau cei vreo doi angajaţi încă prezenţi la lucru. Oricum, senzaţia era stranie acolo, una mai stranie fiind doar în biblioteca universităţii din Toronto, unde te descurcai singur între rafturile depozitului de la etaj...

Pe când eram copil, ni se tot băga pe gât Maxim Gorki, ba cu Mama, ba cu Inima înflăcărată a lui Danko (sau asta e de alt rus? – vorba lui Radu Tudoran din Un port la răsărit: — „Tu eşti Svetlana? — Nu, eu sunt Maşa, Svetlana e o altă fată...”), dar ştiam că a scris şi Închisorile mele. Sigur că nu era vorba de Canalul de la Marea Albă unde, ne spune Soljeniţîn, a fost purtat oficial să vadă cum o duc puşcăriaşii şi a scris după aceea o carte dezgustător de mincinoasă, criminală, aş zice, explicând cui va fi vrut să-l creadă (poate comuniştii din Franţa) cât de omeneşte erau trataţi aceştia. Nu cred că am să mi-l pot scoate din cap cu literatura lui propagandistică, mincinoasă (nu cu Azilul de noapte), pe Gorki dacă-i imit titlul, dar în locul închisorilor, librăriile au fost pentru mine întotdeauna evadări în lumea largă, din închisoarea în care eram zidit de mic, atunci când nu se putea face asta propriu-zis, cu trenul sau cu avionul, iar acum, chiar ajuns în largul lumii, tot mai evadez şi de-acolo, căci largul nu deschide automat şi adâncul, care se revelează mai ales în cărţi. O eroare, ştiu, din punctul de vedere al lumii în care trăim. O eroare care va deveni, poate, din nou, o cale. Un adevăr, o viaţă...

© 2007 Revista Ramuri