Închisoarea noastrã, cea de toate zilele

Consacrat dramaturg în spaţiul european, Matei Vişniec se dovedeşte, simultan, redutabil prozator prin Cafeneaua Pas Parol, Sindromul de panică în Oraşul Luminilor şi, mai ales, Domnul K. eliberat (Cartea românească, 2010) – roman-replică al Procesului kafkian, roman scris în euforia eliberării personale în 1988, la Paris, şi abandonat în lipsa unei finalizări satisfăcătoare ce va întârzia, istoric, aproximativ un an (revoluţia din decembrie ’89) şi, editorial, peste două decenii. Această suspendare temporală vorbeşte despre dificultatea adaptării la libertate, nu numai a personajului, dar şi a autorului.

Replica livrescă, complicată de experienţa personală, e distilată, sintetizată, generalizată ca experienţă impersonală a ieşirii din spaţiul concentraţional. Atitudinea dezorienat-euforică a Domnului K. este simptomatică oricărui sistem represiv, însă în romanul lui Matei Vişniec este exploatată la maximum. Ambiguitatea, incertitudinea, nesiguranţa îi sunt proprii atât Domnului K., cât şi lumii în care se află, o lume guvernată de o permanentă stare de aşteptare, captivă într-un prezent continuu, într-o perpetuă potenţialitate. Tragedia lui Kosef J. este tocmai conştientizarea asemănării până la confuzie dintre aici şi dincolo. Textual, momentul maxim coincide debutului romanului: „Într-o bună dimineaţă Kosef J. fu eliberat ”, secvenţă-contrapunct ce introduce lapidar în atmosfera stranie în care se vede „eliberat” Kosef J. Urmează un periplu de acomodare prelungit, o „eliberare” amânată pe motive birocratice, o stare de confuzie generalizată care funcţionează după legi necunoscute, aproape de la sine. Chiar dacă eliberarea nu e definitivată, statutul lui Kosef J. suportă o schimbare, poate cea mai importană – el capătă identitate, nu mai este un simplu număr (50), numelui său îi este asociată o figură, redevine o persoană –, proces lent, dar real, în care principalii actori sunt cei doi gardieni: Franz Hoss şi adjunctul său, Fabiuss. Alături de ei, redescoperă treptat lumea de dincolo, recâştigă mici privilegii, însă nu poate abandona perimetrul închisorii, nu pentru că îi este interzis, ci pentru că e incapabil. Sugestivă e disperarea ce îl cuprinde când, în urma unei escapade în livada cu meri, descoperă că nu poate intra în închisoare şi, apoi, uşurarea când reuşeşte să reintre. Prestigiul său se amplifică când, în prelungirea indefinită a eliberării propriu-zise, acceptă să îi ajute pe cei doi gardieni. Le preia îndatoririle şi are revelaţia „celuilalt”, se transpune pentru câteva momente în rolul torţionarului, pentru a-şi confirma sieşi dacă ceea ce i se întâmplă e real sau închipuire, care este adevărul.

Al doilea punct nodal în succesiunea anostă a existenţei „post-eliberare” e marcat de evadarea unui deţinut şi acţiunea inutilă de urmărire în care este angrenat inclusiv Kosef J. Eşecul recuperării evadatului oferă pretextul unei apologii nostalgice a penitenciarului de altă dată ce „mergea ca o maşină bine unsă” şi, deşi e evident că „aia nu mai era închisoare. Era orice altceva, dar închisoare nu”, sistemul reuşeşte să se menţină, maşinăria infernală se subminează şi se autoîntreţine în acelaşi timp. Paralel, în coloniile dezafectate ale penitencirului, coexistă lumea evadaţilor, care au descoperit cel mai eficient spaţiu în care se pot ascunde fără a fi descoperiţi, unde se complac într-o libertate iluzorie. Libertatea apare astfel ca forma maximă de tragism, sunt teoretizate două ipostaze: inutilitatea libertăţii (Kosef J., care nu reuşeşte să o asimileze, să acţioneze) şi imposibilitatea ei (colonia de pseudoevadaţi ce gustă librtatea în doze minime. Când intră în contact cu lumea evadaţilor, reperele lui Kosef J., deja afectate, sunt treptat destabilizate – şi integrarea ca parte activă a „democraţiei” oamenilor cu megafonul (guvernarea aleatorie a megafonului care revine fiecărui fost deţinut) nu reuşeşte decât să anihileze confortul psihic minimal pe care îl resimte ca „eliberat”.

Vizitele repetate în oraş, atmosfera stranie, de aşteptare ce a contaminat şi oraşul, convingerea că i se ascund lucruri fundamentale pregătesc mult amânata confruntare cu Colonelul – secvenţă ce dezvoltă fascinaţia dictatorului, a instanţei supreme, figură căreia i se asimilează atât mitul salvatorului, cât şi cel al opresorului. Intuiţiile lui Josef K. primesc prin Kosef J. un răspuns, întâlnirea cu judecătorul suprem, ce i se refuză lui Josef K., îi este acceptată lui Kosef J., care, spre deosebire de predecesorul său, renunţă să „asmută instrumentele puterii” şi încearcă să le înţeleagă, efort pe care îl împărtăşeşte şi Colonelul, prins în mrejelele aceleiaşi uriaşe conspiraţii: „Spune, domnule Kosef, spune! Nu este asta o scîrboşenie ordinară şi o mistificare a realităţii?( ...) M-am întrebat mereu, de cum am auzit că ai fost pus în libertate, m-am întrebat: oare ce-o să facă omul ăsta, oare cum o să privească el în faţa lui, lumea, realitatea, nu scîrboşeniile astea ordinare care sînt minciună şi care nici nu se pot rezolva. Deşi, dacă te uiţi bine, imbecilii ăştia şi spurcăciunile astea umane au răspuns absolut la toate”.

Însă răspunsurile pe care le obţine domnul K. în realitatea lui, a coloniei de evadaţi („o să ne omoare tocmai egalitatea”), a oraşului ce dispare treptat şi, mai ales, sinuciderea unui evadat din colonie îi provoacă un şoc atât de puternic încât singura soluţie este transferul, reîntoarcerea în spaţiul protector al celulei; şi astfel angoasa lui Kosef J. ia sfîrşit: „ Da, mai exista umanitate pe lume, speranţa era posibilă”.

Valorile fundamentale, principiile pe care le pune în discuţie romanul lui Matei Vişniec şi posibilele răspunsuri nu sunt deloc liniştitoare şi nu ştiu care destin e mai tragic: cel al lui Josef K. sau al lui Kosef J.

Cartea lui Petre Tănăsoaica, Femeia lui
Yerutonga, Poeme din vârful patului, apărută la Editura Brumar, 2010, în excelente condiţii grafice, se remarcă, mai ales, prin faptul că este un obiect cultural minuţios elaborat, cu ilustraţiile Claudiei Mandi, cu descinderi în universul imediat sau în ficţiunea generatoare de spaţii profunde, deschise reverberaţiilor interioare, tematizărilor poetice. Aceste poeme sunt „remitizări ale propriilor fantasme“, dezvoltând teme precum cartea, iubirea, rescrierea plastică a existenţei, biografia filtrată livresc, regăsită în timp şi în spaţiu, postmodernist şi reflexiv. Aceste texte adună şi risipesc, prind o secvenţă şi o pierd într-o reţea care nu-şi domoleşte mişcarea, ci tinde să cuprindă, să refacă un traseu circular iluzoriu: „Rămâne mereu cineva să adune ceea ce altul a risipit, poate o urmă a picăturii de aur ce cade din ploaia lui Klimt“.

Pretutindeni ne întâmpină drumul spre carte, spre poezie, spre tabloul care îmbină imaginea cu răsfrângerea interioară, care se lasă fascinat de „femeia cea albă“ trecută din realitate în vis. De pe culoarele muzeului de artă din Budapesta spre străzile Romei, se desprind fragmente de viaţă, straturi succesive care aşteaptă să fie şterse spre a ajunge la imaginea primară, la începutul drumului, la treptele concentrice precum forma insului primordial, de unde pornesc sunetele arhaice, formele dezvelite spre fructul împlinit, spre ritmurile tainice ale existenţei: „Insula e o tobă, pe tălpile lui Yerutonga dansează ca şi când ar călca pe gânduri ca un fachir! Astăzi nimeni nu va fi sfâşiat, numai pieptul ei se deschide adânc, să se vadă că nu mai alunecă prin arterele ei sângele; şi pe ultimul strop l-a băut nevinovat şarpele prim, de aceea la prânz şi la nuntă, nevasta lui Yerutonga îl pune-n ţepuşe! Carnea dulce, el abia o mănâncă“ (Ultimul canibal). Suntem într-un ţinut paradisiac, într-un teritoriu al „nunţilor necesare“, al oului alchimic, răsfrânt barbian, într-o „lume veche“, „palat de nuntă şi cavou“. Într-un ţinut care se deschide şi se închide, care se reinventează proustian, „într-o amărâtă de cană de ceai“, sau prin desfaceri succesive, prin traversarea labirintului, la umbra poveştii spuse de Marguerite Yourcenar în căutarea epocii lui Hadrian. Totul există pentru a fi înghiţit de cartea citită şi recitită, de ecranul calculatorului sau de rama tabloului. Michelangelo se trezeşte într-un oraş împânzit de motociclete, înainte de somn fiinţa se pierde în carte, spaţiul şi timpul transcriu simultan sau succesiv treptele existenţei, antichitatea se întâlneşte cu Sigmund Freud, iar biblioteca reînvie povestea tristului hidalgo, într-o voluptuoasă aventură a spiritului: „Ar fi ridicol să povestesc (ah, ce prost obicei!) cum călăream fiece nor între ultima poezie şi cea de acum (dar se întâmplă aşa uneori), care se scurge între ce a fost şi viitor; numai Don Quijote mai ştie, acolo, în bibliotecă, de ce e mai uşor să iei autobuzul din colţ decât să luneci din somn, între paradis şi infern, pe aurorele trase de Rosinanta unui zeu şchiop“ (Cioplirea chipului).

Volumul acesta de poeme este o descriere a paradisului, o cale de acces spre acel grad zero al cuvintelor şi al simţurilor, spre acel spaţiu solar îmbrăţişat discret de „o fâşie de umbră, ca un pod, de acum spre trecut“.

Poemele lui Petre Tănăsoaica seamănă cu o poveste curgând la nesfârşit, după un ritm străvechi, cu pauze şi opriri, cu înfăţişări şi desfaceri ciudate precum femeia lui Yerutonga care are puteri de a preschimba, de a deschide calea, accesul spre cunoaştere, spre hăţişurile oculte, încărcate de simboluri, trepte de iniţiere în gnoză. Şi acum, şarpele universal este invocat ca semn al unui ritual gnostic: „Lângă femeia cea albă, lui Yerutonga i se pare că nu mai e om, că e sfânt, că năpârleşte ca şerpii prin mărăcini şi-i rămâne pielea uscată precum filele cărţii, pe care ea şi-o aşază sub căpătâi înainte ca el să înveţe să citească“ (Despre curcubeu).

Yerutonga şi femeia lui albă rescriu existenţa din perspectiva perechii originare, a inocenţei pierdute, a întoarcerii din modernitate şi postmodernitate spre insulele arhaice, purtătoare de semne divine, de litere prin care se reconfigurează universul. Iată o imagine a paradisului, a paginii albe, când totul pare încremenit: „În paradisul de-aici nimeni nu ară, timpul zboară doar peste acoperişul de ape al unor zile care se-nchid“. Dar, cum spune poetul, cartea „se rescrie“, se reface din păcat şi din puritate, din tăceri şi cuvinte care intră în paginile cărţii sau din imagini trecute printr-un filtru spiritual. Aluziile culturale sunt numeroase şi-l invită pe cititorul „vinovat“ „să ridice piatra“, să parcurgă trepte iniţiatice sau să păşească pe nisipul străbătut de şarpele de aramă.

„Din vârful patului“ se proiectează o călătorie exotică, o intrare treptată în litera şi în spiritul cărţii, de la întoarcerea în copilărie spre imaginea sărbătorii („tot oraşul e-n carnaval“), spre imnuri închinate iubirii, desprinse parcă din aroma Cântării cântărilor, până în prezentul împânzit de maşini, porumbei, prieteni, apeluri telefonice şi interogaţii poetice: „L-am sunat pe Robert Şerban să-l întreb dacă ştie el pe unde umblă afurisita de poezie…“. O dimensiune poietică se conturează (Despre facerea poeziei) în acest volum în care textul-palimpsest („să răzuim de pe pânză vopseaua amiezii“) întreţine o călătorie livrescă. Poemele lui Petre Tănăsoaica sunt expresive descrieri ale paradisului imaginar.