Formele cu fond

\"31 dec. 1857. Anul se apropie de sfârÅ£it; e ora 10 ÅŸi jumătate noaptea. AÅŸ vrea să străbat iute cu gândul anul care-a trecut, dar sunt în­tr-însul elemente aÅŸa de felurite ÅŸi de ciudate. ÃŽn totul, e rece; apăsătoarea indiferenţă, acest colos de gheaţă, căruia prin predispoziÅ£ia mea spre meditare i-am căzut pradă, este prea destul exprimat prin cuvintele înseÅŸi. De cea mai mare însemnătate pentru orientarea mea ÅŸtiinÅ£ifică a fost iniÅ£ierea în filozofie, în ansamblu, ÅŸi în logică, această ÅŸtiinţă extrem de interesantă. Ea m-a adus să năzuiesc spre cea mai bună formulare a cugetării, spre adevărata exprimare, fără greÅŸeli, concisă, spre evitarea acelor exaltate vorbe goale pe care în tinereÅ£e le întrebuinÅ£ezi atât de des; ea mi-a insuflat mai întâi cu adevărat dragostea pentru o direcÅ£ie de gândire de care nu mă voi despărÅ£i niciodată. S-a instalat însă în mine un scepticism deconcertant, o îndoială cu privire la tot ce este tradiÅ£ional, ba chiar la ideea de Dumnezeu ÅŸi de nemurirea sufletului - paralel cu imposibilitatea de a concepe fiinÅ£a absolută. La ce oscilări e supus cugetul meu în această privinţă!! Cine mă constrânge să admit un Dumnezeu, care e de-a dreptul de neconceput pentru raÅ£iunea mea? Dar mă ÅŸi constrânge să-mi  zăpăcesc mintea prin necesitatea ÅŸi totodată incomprehensibilitatea a ceea ce este impus necondiÅ£ionat. ÃŽn timpul din urmă am citit o poveste cu stafii. Nouă frământare a minÅ£ii, noi îndoieli, nouă imposibilitate de a pricepe. Cazul atât de frecvent al legăturii dintre două fenomene despărÅ£ite în spaÅ£iu, dar coexistente în timp, e o realitate. Ce înseamnă asta? Ce este acest somnambulism, care-ÅŸi bate joc de cea mai puternică ÅŸi cea mai generală dintre puterile cunoscute de noi până acum prin experienţă - gravitaÅ£ia? ÃŽndoială, îndoială! Am cunoscut ÅŸi psihologia, ÅŸtiinÅ£a despre suflet - ce este sufletul? DezlegaÅ£i-mi întrebarea ÅŸi apoi vorbiÅ£i; dar cine o dezleagă?! Această teribilă problemă metafizică! Pentru cultura mea filologică a fost de mare însemnătate prof. Lang, care prin expunerea sa atrăgătoare m-a făcut să cunosc frumuseÅ£ile modelelor greceÅŸti ÅŸi anume, între ele, pe Demostene. ÃŽn afară de acesta, dr. Goebel, acest critic rece, aproape respingător, dar un învăţat admirabil de pătrunzător. Apoi prof. dr. Zhishmann, care, în privinÅ£a pasiunii ÅŸtiinÅ£ifice, totdeauna egală cu sine însăşi, netulburată de vreun capriciu (la interpretările lui Sofocle) a fost pentru mine un model. ÃŽn acest an am învăţat ÅŸi italieneÅŸte, cel puÅ£in pricep limba; ÅŸi englezeÅŸte, cu care merge bine; mai bine franÅ£uzeÅŸte. Dintre operele altora, mai întâi Introducerea în filozofie a lui Herbart, pe care o mai prelucrez ÅŸi acum, apoi Goethe, Platen, mai bine Schiller ÅŸi Herder.
În privinţa noilor cunoştinţe, Rechtenberg, un băiat plin de spirit, cam obrăznicuţ; Rossmanit, un cap ordonat; Tegetthoff, fire aspră, respingătoare privită din afară, dar lăuntric însufleţit de o mare ardoare ştiinţifică, sprijinit îndeosebi pe un neobosit studiu şi cu foarte lăudabile cunoştinţe în domeniul ştiinţelor naturale; Armin Löhner, un cap bun... poate va ieşi ceva din el; L. Ožegović, un gentilom, patriot integru, aspru; când şi când teoretician al , ceea ce însă, lui, lucru curios, nu-i stă rău.
În vacanţă m-am deprins să dispreţuiesc mele de la Braşov.
De când am devenit serios din punct de vedere ştiinţific, nu-mi mai reuşeşte nici o rimă; pe de o parte, sunt bucuros că a încetat această joacă; pe de altă parte, poate şi din cauza asta devin din zi în zi mai rece, mai indiferent faţă de cei mai mulţi din semenii mei. Îmi lipseşte acum un stimul puternic, indiferent de unde ar veni. Dar în această încremenită dugheană a convenienţelor! Şi apoi, pe lângă asta, subapreciat, şi luat în râs, şi urât de mai toţi oamenii! Din fericire însă şi iubit şi înălţat. O urmare a seriozităţii mele ştiinţifice a fost şi recunoaşterea din partea profesorilor, care
m-au făcut întâiul în toată şcoala [...] În schimb, o greşeală, care poate să se fi născut din (ce-i drept, nu de invidiat) voinţa mea de a fi erudit, e... năravul meu - s-o spun scurt: de a minţi!
Ce-i drept, o fac în treburi neînsemnate, inofensive, dar lucrul este, totuşi, cu atât mai mult, nedemn, meschin...
De exemplu, spun adesea că am studiat cutare şi cutare lucru în toiul nopţii, pe când eu îl citeam ziua; când vine cineva, vreau să mă găsească îngropat în cărţi; şi alte asemenea copilării. Asta va trebui neapărat să înceteze de acum înainte.
Pentru acest an îmi mai propun numai, pe lângă examenul de maturitate, să termin o sistematizare, pe care am început-o, a prelegerilor de logică audiate de mine. Aş dori să las această lucrare ca amintire câtorva din aşa-numiţii mei elevi, la plecarea mea din Germania [la acea dată, Austria făcea parte din vechea confederaţie a Germaniei, n.n.] - bineînţeles dacă mai trăiesc atâta! Cine ştie!\"
(Titu Maiorescu, Jurnal. Noiembrie 1855 - februarie 1859, în vol. Jurnal şi epistolar, I, studiu introductiv de Liviu Rusu, ediţie îngrijită de Georgeta Rădulescu-Dulgheru şi Domnica Filimon, pp. 74-76, Editura Minerva, Bucureşti, 1975).
*
Titu Maiorescu, criticul care a fixat pilonii disciplinei ÅŸi a înscris literatura noastră pe cursul ei firesc, modern de evoluÅ£ie, mentorul respectat ÅŸi temut al Junimii, profesorul admirat ÅŸi iubit de generaÅ£ii ÅŸi generaÅ£ii de studenÅ£i ce ajunseseră să-i preia până ÅŸi ticurile verbale ÅŸi comportamentale, reprezintă un capitol consistent ÅŸi de neocolit în istoria noastră literară. Imaginea sa, de mare legiuitor fixând norme ÅŸi stabilind ierarhii, se regăseÅŸte în numeroase dicÅ£ionare, tratate, cărÅ£i ÅŸi studii critice; iar fotografia adesea ataÅŸată arată un bărbat cu barbiÅŸon ÅŸi privirea severă, impunându-se imediat ca o imagine a consistenÅ£ei ÅŸi seriozităţii mature. Născut parcă deja bătrân, ca mai târziu Iorga, Maiorescu ÅŸi-a dominat epoca ÅŸi posteritatea nu numai prin capacităţile sale intelectuale, prin acuitatea critică ÅŸi forÅ£a de polemist. Autoritatea lui venea ÅŸi din felul de a fi al omului: pe cât de ambiÅ£ios, pe atât de responsabil; bun orator, dar nemestecând cuvinte goale precum demagogii de profesie; natură activă, constructivă, dar ÅŸi structură tăioasă, inflexibilă cu mediocrităţile; prieten ÅŸi partener de nădejde, făcând bine multora (exemplul cel mai cunoscut: Eminescu), dar având ca notă definitorie ÅŸi o glacialitate  socială, o anumită distanţă pusă între sine ÅŸi lumea din jur. SpaÅ£iul public nu se confundă cu cel privat: e o regulă pe care Maiorescu o întăreÅŸte prin întreaga sa conduită. La antipodul acelor scriitori care îşi caută cât mai mulÅ£i ascultători pentru a se confesa zgomotos ÅŸi impudic, exhibându-ÅŸi sentimentele ÅŸi afecÅ£iunile, speranÅ£ele, decepÅ£iile, frustrările ÅŸi grandioasele proiecte compensatoare, criticul ÅŸi-a ascuns propria interioritate, bogată, lăsând să fie văzut numai chipul unei seninătăţi olimpiene.
Există, astfel, două elemente componente ale unei aceleiaşi personalităţi, ca două feţe ale unei monede. Pe de o parte, persoana publică, omul de succes social, ridicat până la cele mai înalte demnităţi în Stat, criticul pledând pentru impersonalitate şi obiectivitate estetică, conducătorul unui cenaclu în care \"intră cine vrea, rămâne cine poate\". Pe de altă parte, omul trăind şi suferind îndărătul acestei armuri, un ins cu îndoieli şi anxietăţi, cu vitalitate erotică şi, din când în când, gânduri de sinucidere. Un om adevărat, un om întreg se regăseşte în ambele ipostaze, care pot fi în armonie (la personalităţile perfect echilibrate) sau în tensiune. În cazul lui Maiorescu, imaginea pe care el a lăsat-o despre sine, şi cu care noi operăm astăzi, este aceea publică, \"oficială\", impusă cu autoritate responsabilă: imaginea criticului rece, nu a omului cald. Era şi firesc să fie aşa, dată fiind specializarea sa. Unui critic - şi cu atât mai mult celui dintâi - ne adresăm pentru obiectivitatea, imparţialitatea nepătimaşă cu care citeşte şi judecă literatura. Cu termenul folosit de Maiorescu însuşi, în articolul Poeţi şi critici, un critic literar trebuie să fie transparent, pentru a nu deforma, prin prisma subiectivităţii sale, relieful operei comentate. Ceea ce poate da substanţă şi culoare unei opere poetice (îndoiala, suferinţa, bucuria şi deprimarea, toată gama de senzaţii şi sentimente umane) se cuvine decantat într-o operă critică, pentru a nu-i tulbura desenul limpede, perfect coerent şi inteligibil.
Jurnalul pe care Maiorescu l-a ţinut timp de 62 de ani (caz unic în literatura română) este oglinda interioară a acestei personalităţi. Partea rămasă în umbră, într-un plan secund, se descoperă puţin câte puţin în aceste pagini începute la 15 ani şi continuate, cu o consecvenţă remarcabilă, până la senectute. Jurnalul este aşadar un document de prim ordin, dezvăluind traseul biografic al marelui critic, cu experienţele formatoare, lecturile, cercurile prin care a trecut sau pe care le-a creat; alte şi alte întâmplări, episoade ori simple impresii din care se va cristaliza o concepţie unitară şi productivă. La faimosul Institut Theresianum din Viena, adolescentul Maiorescu învaţă cu o tenacitate formidabilă, pentru a le dovedi celor din jur (majoritatea, copii din aristocraţia austriacă) superioritatea sa intelectuală. Intrând în şcoală cu precare cunoştinţe de limba germană şi stârnind, de aceea, hohotele de râs ale colegilor, el vrea să arate \"nulelor\" acestora că va termina primul în promoţie. Toate energiile, resursele sunt investite în această recuperare a unui handicap iniţial, urmată de avansarea în primele rânduri şi detaşarea finală de pluton. Acest fragment, scris în ultima zi a anului 1857, este unul de bilanţ. Cu o oră şi jumătate înainte de Revelion, când celor mai mulţi oameni le fuge gândul la petrecerea dintre ani, adolescentul îşi face un adevărat examen: nu atât de conştiinţă, cât de cunoştinţe, cu inventarul realizărilor şi nereuşitelor sale. Sunt trecute în revistă progresele în învăţarea limbilor străine (italiană, engleză, franceză); sunt punctate acumulările în domeniul filozofiei şi în cel al filologiei; sunt inventariaţi, cu un ochi dorit pătrunzător, profesorii şi colegii de clasă. Unii sunt percepuţi ca modele, revelate în pofida unor asprimi inconfortabile (dr. Goebel, \"acest critic rece, aproape respingător, dar un învăţat admirabil de pătrunzător\", prof. Lang, prof. dr. Zhishmann). Ceilalţi sunt judecaţi nu global, ci pe fiecare caz în parte, cu bune şi cu rele, precum şi cu evaluarea şanselor de evoluţie ulterioară. Rechtenberg este \"un băiat plin de spirit\", dar \"cam obrăznicuţ\". Tegetthoff e \"o fire aspră, respingătoare privită din afară, dar lăuntric însufleţit de o mare ardoare ştiinţifică\". Din Armin Löhner, \"cap bun\", sunt şanse să iasă \"ceva\"...
ÃŽncă din adolescenţă Maiorescu are, după cum se poate observa, structură de pedagog, acea capacitate de a urmări, evalua ÅŸi, eventual, corecta traseele unor elevi. Nu întâmplător, în jurul lui se va forma încă de pe acum un cerc; cum spune Tudor Vianu, \"studiosului îi plăcea să înveÅ£e pe alÅ£ii\". Până a fi exercitată, autoritatea (profesională ÅŸi morală) se încheagă treptat. Maiorescu va deveni un lider, o figură  centrală în lumea universitară, culturală ÅŸi politică nu datorită averii ori sângelui nobil, ci pe baza meritelor sale - care se impun asupra celorlalÅ£i cu tot mai multă putere. ÃŽntâi e fondul ÅŸi apoi forma; de fapt, formele personalităţii reflectă, exprimă acumularea ÅŸi decantarea unui conÅ£inut propriu. Auto-construcÅ£ia se face prin cunoaÅŸtere progresivă, pe evantaiul cât mai multor discipline, dar ÅŸi într-o dimensiune de reală profunzime. Adolescentul nu memorează mecanic, pentru a reproduce apoi \"învăţătura\" îngurgitată. El pune ÅŸi îşi pune întrebări, exprimă convingeri sau îndoieli personale, trece totul printr-un filtru de gândire critică ÅŸi caută, de oriunde ar porni, nucleul adevărului. Prima parte a bilanÅ£ului conÅ£ine tocmai asemenea dubii cu privirea la cea mai bună metodă, cale de aproximare a adevărului. \"Ce înseamnă asta?\" \"Ce este sufletul?\" \"Cine mă constrânge să admit un Dumnezeu, care e de-a dreptul de neconceput pentru raÅ£iunea mea?\" Iată niÅŸte interogaÅ£ii ce ar putea părea naive, dar pe care mai toÅ£i ni le-am pus, la o anumită vârstă sau (în exprimări diferite) la toate vârstele. Semnele de întrebare alternează cu cele de exclamare, în­tr-o pagină de mari tensiuni interioare, specifice adolescenÅ£ei. E vârsta marilor întrebări ÅŸi a răspunsurilor încurcate ori, dimpotrivă, categorice. Vârsta la care descoperim dimensiunea metafizică, aruncându-ne privirea dincolo de realitatea prozaică, arzând de curiozitate ÅŸi idealism, pentru a deveni apoi maturi, fixaÅ£i pe un drum propriu, mai preocupaÅ£i de condiÅ£iile concrete ale parcurgerii lui.
Înflăcărare adolescentină şi pragmatism matur: tânărul Maiorescu se află exact la intersecţia celor două vârste, a celor două \"filozofii\", pendulând între ele şi oferindu-ne, în modul cel mai direct, documentul transformării sale. El îşi doreşte o bună, \"cea mai bună formulare a cugetării\" şi îşi propune, ca obiectiv, să evite acele \"exaltate vorbe goale pe care în tinereţe le întrebuinţezi atât de des\". Se detaşează, astfel, de propria vârstă, o percepe de la o semi-distanţă critică, de parcă n-ar avea şaptesprezece ani, ci cu un deceniu mai mult. Precoce, dar nu genialoid, precum cei câţiva oameni ai excepţiei de la regula biologică (un Mozart, muzician desăvârşit la numai câţiva ani, un Rimbaud sau un Eminescu, poeţi mari la vârste mici), Maiorescu se detaşează de ceilalţi nu altfel decât prin efort, prin muncă îndârjită şi aplicată. Nu există formule magice, care să-l împingă de la sine în vârful ierarhiei. Iar în acest parcurs dificil, cu etape intermediare şi temeinice supraetajări ale personalităţii, el are tăria morală de a-şi recunoaşte şi erorile, nu numai meritele incontestabile. Minciuni inofensive (\"spun adesea că am studiat cutare şi cutare lucru în toiul nopţii, pe când eu îl citeam ziua\"), dar minciuni. Nu ezită să le pună pe hârtie, pedepsindu-se astfel, rămânând şi cu ele în ochii posterităţii. De obicei, autorii de jurnale construiesc o imagine cât mai frumoasă despre ei înşişi, păstrându-şi negrul otrăvit al peniţei pentru compromiterea \"duşmanilor\" reali sau închipuiţi. Ei cumulează toate calităţile, pe când ceilalţi - numai defecte. Încă de tânăr, Maiorescu a învăţat că pentru a fi exigent cu cei din jur trebuie să fii, în primul rând, exigent cu tine. Altfel, aluneci în falsitate şi impostură morală.
Jurnalul lui Maiorescu poate fi citit din multe unghiuri. Fiecare tip de lectură ne va duce însă către un acelaşi fond, incasabil, de personalitate, exprimat, de la un anumit punct încolo, prin forme verbale, comportamentale şi literare seducătoare.