Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








IUBIRE ȘI LEGE MORALĂ. SUFERINȚELE TÂNĂRULUI WERTHER(I)

        Ion MILITARU

Povestea de dragoste a tânărului Werther se petrece de-a lungul lunilor mai – decembrie 1771.

Scrisoare după scrisoare, începând cu data de 4 mai 1771, și încheind cu 21 decembrie, corespondența dintre Werther și prietenul său Wilhelm desfășoară relatarea iubirii lui Werther pentru Lotte. Așadar, iubirea lui Werther se desfășoară pe parcursul a șapte luni. Atât îi trebuie lui Werther pentru a se îndrăgosti și, la capătul celor șapte luni, pentru a muri.

În 4 mai, Werther ajunge la destinația călătoriei sale, se instalează și se simte foarte bine. În descrierea pe care i-o face lui Wilhelm, îi vorbește despre cum „singurătatea e pentru sufletul meu un balsam delicios în ținutul acesta paradisiac, și anotimpul tinereții încălzește din belșug inima mea, ades înfiorată de frig.”

Între 30 mai și 16 iunie, Werther nu mai expediază nici o scrisoare. Întreruperea corespondenței are o cauză exactă. Este intervalul în care o cunoaște pe Lotte și se îndrăgostește.

În scrisoarea din 16 iunie, Werther îi realatează lui Wilhelm cum s-au petrecut lucrurile, motivul pentru care corespondența a fost întreruptă. „De ce nu-ți scriu?…întrebi și totuși ești și tu  unul dintre cei învățați. Ar trebui să ghicești că mă simt bine și chiar că…Într-un cuvânt am făcut o cunoștință care mi-a aprins inima. Am…nu știu cum să-ți spun.

Să-ți povestesc cu șart cum s-a întâmplat că am cunoscut pe una dintre cele mai fermecătoare ființe anevoie am să izbutesc. Sunt mulțumit și fericit”… 

Într-o relatare orală vocea lui Werther ar fi fost bâlbâită și tremurată. În scris, însă, nu-și găsește cuvintele. „Tot ce-ți spun aici despre ea sunt palavre fără rost, simple abstracții care nu exprimă nici o trăsătură a ființei ei…”. Werther este incapabil să-i relateze lui Wilhelm cum arată Lotte, dacă era frumoasă și cât era de frumoasă – dacă se acceptă ideea unei comensurări a frumuseții!

Nu iubim niciodată persoanele, ci doar calitățile lor, spune undeva Pascal. Lotte este alcătuită din calități, dar și ele orientate parcă altfel decât decât cele uzuale făcute să motiveze iubirea. Iubirea lui Werther pare să fie, cel puțin așa rezultă din descrierea sa, mai degrabă spirituală, ceva în felul iubirii platonice.

O serie de generalități, de calități, schițează ceva din ce este Lotte, nu din cum arată. „Un înger!…O, dar asta spune oricine despre iubita lui, nu? Și totuși nu sunt în stare să-ți descriu cât este de desăvârșită și de ce e desăvârșită! E destul să-ți spun că mi-a cuprins tot sufletul.

Atâta simplitate alături de atâta înțelepciune, atâta bunătate alături de atâta statornicie și liniște sufletească într-o viață de adevăr și de fapte…”

Cuvintele nu apasă pe frumusețea lui Lotte. Pentru Werther, aici, Lotte este un înger. Dar cum te poți îndrăgosti de un înger? Descrierea nu este adecvată. Werther ezită, se bâlbâie, vocea îi tremură. Nu sunt în stare să-ți spun cât este de desăvârșită și de ce e desăvârșită. După sumedenia de generalități în care Lotte este una dintre cele mai fermecătoare ființe, Werther încheie: „Așadar, ascultă: am să mă silesc  să-ți istorisesc totul în amănunt”. Prima impresie: „bine împlinită, nu prea înaltă, într-o rochie albă,  simplă, cu funde roze la brațe și la piept”, „făptură vioaie și luminoasă”, „are ochi negri, buze vioaie obraji plini de sănătate, îi place dansul, fără griji, sinceră”

Este destul? Se pare că da! „Am privit-o pe Lotte și am simțit tot ce mă leagă de ea” și „de atunci încoace, soarele, luna și stelele pot să-și urmeze drumul lor în liniște”. „Întregul meu suflet îi contemplă făptura, vorba, gesturile”. Mai mult de atât Werther nu spune. „Sunt mulțumit și fericit!” încheie el.

Prevenitor, nu atât față de eventualele remarci prietenoase ale lui Wilhelm, cât față de uimirea proprie pentru incapacitatea de a reda ceva care i-a mișcat într-atât sufletul, Werther conchide prin scuza: „ Sunt mulțumit și fericit, așadar nu sunt un bun istoric”. Dar ce are de-a face iubirea cu istoria, și de unde  scuza invocată?

Reflecția lui Werther previne asupra propriei incapacități de a vorbi despre iubire. Și totuși o face și o va face mereu. Nimic altceva nu-i va acapara mai departe corespondența către Wilhelm.

Prin urmare, de aici înainte totul este exclus de pe tabla corespondenței sale. Nici un alt subiect nu mai există. Iubire și atât! Despre asta va vorbi Werther, dar nu în termeni de istorie. Dar, dacă reflecția sa este una adevărată, atunci vorbirea sa va fi bâlbâită, tremurată, prost făcută.

Nu există o linearitate a iubirii pentru Werther, o ordine a ei care să-i permită a fi pusă în ordine istorică. Într-adevăr, el divaghează întruna, se lamentează continuu. Nu este materie primă pentru istorie jelania și divagația fără ordine. Linearitatea cerută de posibilitatea istoriei nu-și are locul într-o degringoladă a sentimentului. Iubirea nu poate fi pusă în formă istorică pentru că nu are ordinea materialului istoric. Nu există istorie a sufletului și nici a mișcărilor sale interne, un catalog al mișcărilor sale zilnice.

Pentru iubire nu există istorie! – pare adevărul de la care dezordinea în care Werther își întocmește corespondența să fie reflectată în ceva care s-o scuze.

Acolo unde este vorba despre îngeri –și Lotte este descrisă ca înger! – istoria se oprește. Nici îngerii nu au istorie, iar iubirea care le seamănă este la fel de ireproductibilă.

Punerea iubirii în termeni angelici, ai imposibilității descrierii istorice, adică ai unicei descrieri concrete, este, la acest nivel, o primă modalitate de înfățișare a manierei în care ideea abstractă vine să circumscrie un subiect care, aparent, este tot ce e mai concret. Abstractul de aici, imposibilitatea descrierii istorice, vine însă să circumscrie, să determine, să confere identitate într-o manieră mai înaltă, și mai precis/vagă decât o face concretul. Admiterea de către Werther a incapacității de a vorbi concret despre iubire face loc altei modalități de a o face, o modalitate abstractă care nu vine să obtureze obiectul, ci să-i confere dimensiuni mai exacte, chiar dacă mai imprecise.

Contrar adevărului spinozist conform căruia omnis determinatio ist negatio, determinarea prin  abstract nu neagă. Negația este din plin prezentă prin concret, adică în mai mare măsură dacă nu în totalitate, concretul reprezintă negația, rămânând ca abstractul, indiferent de modul lui de înfățișare, să nu dizolve, ci să dea contur, să confere ființă.

Werther își asumă riscul de a fi un prost istoric, ceea ce până la urmă și este. Nu însă și un slab poet. Iubirea sa este salvată prin poemul său și pierdută prin istoria sa. Acolo unde istoria nu poate fi întreprinsă și nu se poate exercita pe un material precum iubirea, o poate face poezia. La adevăr nu se ajunge strict prin istorie, prin posibilitatea poveștii. Adevărul lui Werther este accesibil, posibil de relatat, prin poezia sa, adică prin dezordinea corespondenței sale, a sentimentului său reluat în corespondența către Wilhelm.

Care este, mai departe, falsa istorie a lui Werther? În aceeași scrisoare primă în care îi relata lui Wilhelm cunoștința cu Lotte, Werther se mărturisește în același registru al incapacității istorice: „Întregul meu suflet îi contempla  făptura, vorba și gesturile”. „Cu fiecare vorbă vedeam cum farmece noi, noi raze ale spiritului răsăreau din trăsăturile feței ei, care încetul cu încetul păreau că se luminează de mulțumire, fiindcă simțea că o înțeleg”.

Werther este avertizat: Lotte este logodită. Albert, logodnicul, urmează să vină peste puțină vreme. Odată cu venirea lui Albert, sensibilitatea lui Werther este contrariată. Lucrurile capătă alt semn. Luna, stelele, arborii dobândeasc altă expresie. Nu există o conștiință a lui Werther asupra schimbării, există însă o percepție: Lotte este logodită, un altul se va căsători cu ea, Lotte nu-i va aparține niciodată.

Iubirea lui Werther intră pe panta imposibilității sale. Werther o acceptă ca pe o fatalitate. Nu intră în discuție ruperea logodnei, desfacerea ei și o altă relație, cu adevărat fericită. Nu este de conceput așa ceva de către Werther. El este ceea ce Schiller avea să numească, în aceeași perioadă, sufletul frumos, adică sufletul în care comandamentele și legile morale își găseau în mod absolut satisfacție.

Sufletul lui Werther devine adăpostul a două tipuri de absolut. În el se găseau pasiunea sa indestructibilă și respectul pentru legea morală. Cele două intră în conflict. Și nu din cauze formale, ca și cum două absoluturi nu pot coexista într-unul și același subiect, ci pur și simplu pentru că exigențele lor devin contrarii. Pasiunea lui Werther o cerea pe Lotte, legea morală i-o interzicea. Cele două nu pot fi conciliate, ambele își sunt egale în recunoașterea sufletului frumos.

Sub povara conflictului Werther începe să se clatine. „Dragă Wilhelm,- îi scrie el prietenului -  sunt într-o stare în care trebuie să fi fost acei nenorociți despre care se credea că ar fi stăpâniți de un duh rău. Mă cuprinde de multe ori ceva ce nu e nici spaimă, nici dorință…e un vuiet lăuntric, necunoscut, care parcă îmi zdrobește pieptul și mă sugrumă.” Dacă nu ar fi fost vorba de un absolut, de confruntarea dintre două absoluturi,  ar fi existat o posibilitate de ieșire. Dar este vorba despre o pasiune fără margini, adică despre o pasiune căreia îi lipsește tocmai ceea ce ar fi fost caracterul ei suportabil. Numai că nu este vorba despre așa ceva. „Cu brațele deschise stăteam pe marginea abisului și respiram mireasma din adâncuri.“  Încet, în Werther se instalează temerea:  Ce să fie dragul meu? Mi-e frică de mine însumi”. Treptat, în sufletul lui Werther își face loc ideea morții și, pe urmele ei, hotărârea de a-i urma.

Înainte de a muri, cei doi se întâlnesc și Werther îi citește din cântecele lui Ossian. Printr-un intermediar ei își spun tot ce au de spus. Intermediarul le rostește cuvintele finale, epitaful de pe mormânt.

Stea a nopții care coboară! – citește Werther -  Frumos lucești tu la apus! Din norul tău îți înalți fruntea strălucitoare; cu măreție pășești peste dealuri. Ce privești tu și ce vezi pe câmpie? Vânturile vijelioase s-au potolit. Se-aude de departe murmurul șuvoiului. Valuri vuiesc, rostogolindu-se peste stânci, departe. Zumzetul gâzelor serii acoperă câmpul. Ce privești, lumină frumoasă? Dar tu zâmbești și te duci. Valurile vin vesele în jurul tău, umezindu-ți frumoasele plete. Adio, rază tăcută.”

În replică, Lotte admite răspunsul lui Colma: „E noapte! Sunt singură, pierdută, pe dealul bătut de furtună. Vântul vâjâie în munți. Șuvoiul vuiește prăvălindu-se de pe stâncă. Nici o colibă nu mă adăpostește de ploaie, pe mine, cea părăsită pe dealul bătut de furtună.

Ridică-te lună, din norii tăi! Răsăriți stele ale nopții! De m-ar duce vreo rază acolo unde iubitul meu se odihnește ostenit după vânătoare, cu arcul destins lângă el și cu câinii gâfâind împrejur! Dar eu trebuie să rămân aici singură, lângă stâncă și lângă șuvoiul năpădit de mușchi. Șuvoiul și furtuna vuiesc, și eu n-aud glasul iubitului meu.”

Werther se sinucide împrumutând pistoalele lui Albert care îi acceptă moartea în liniște.

Nr. x/200x
Premiile Uniunii Scriitorilor pe anul 2006

Lada de zeghe
de Anton JUREBIE

„Scriitorul și criticii săi“

Rezerve de entuziasm
de Gabriel Chifu

Mircea Eliade și gândirea mitică
de Ionel BUȘE

Trecerea Rubiconului
de Gabriel Dimisianu

Între trei continente
de Ioan LASCU

Urletul exasperării
Gabriela GHEORGHIȘOR

Lucrare întru rostul poeziei
Florea MIU

Paradigma feminității
Paul ARETZU

Centura de castitate
Bucur DEMETRIAN

O nație fantastă
Dania-Ariana MOISA

...și peste toate sunt o carte...
Ioana DINULESCU

Chenare cu îngeri
Valeria Manta TĂICUȚU

În căutarea fericirii (pierdute?)
Gabriel COȘOVEANU

Ale tinereții valuri… poetice
Luminița CORNEANU

Arta și știința
de Nicolae Prelipceanu

Aprilie, o aniversare, o carte
de Adrian Popescu

Teama
Anahit TOPCHYAN

Dimoviana (II)
de Dan Cristea

G. Călinescu, prozatorul
Marian Victor BUCIU

Corintul începe seria poeților. Primul pe listă, Ioan Es. Pop
de Horia Gârbea

Vladimir Dobocan
Emil Mladin

Inefabilul melancoliei
Petre CIOBANU


Daniel MUREȘAN


Iulian CARAGEA

IUBIRE ȘI LEGE MORALĂ. SUFERINȚELE TÂNĂRULUI WERTHER(I)
Ion MILITARU

Nu poți să pleci
Horia DULVAC

Adânc pe adânc
Ioana DINULESCU

Pământul văzut de sus
Mircea GHIȚULESCU

Mihai Stănescu între trecut și prezent
Cătălin DAVIDESCU

Henri Zalis - la ceas aniversar semnificativ
Mircea MOISA

Flori duhovnicești pentru mitropolitul Nestor Vornicescu
Tudor NEDELCEA

Patriotismul azi
Toma GRIGORIE

Vasili KANDINSKI (1866–1944)
Traducere și prezentare de Leo BUTNARU

© 2007 Revista Ramuri