Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Rezerva de amintiri

        de Florea Miu

Urmele unui trecut încă foarte viu transformă memoria narativă în subiect complex al reflecţiilor autoarei celor două volume de proz㠖 Lucarna (2008) şi Pusta (2009) – de Silvia Beldiman, apărute la editura clujean㠄Limes”. O voce interioară, de profundis, grăieşte despre viaţă şi cântec, despre bucurie şi dramatism existenţial, despre aspiraţie şi sfâşiere lăuntrică. Evocările în cascadă, confesiunea plină de lirism, nostalgii adânci recheamă timpul copilăriei, adolescenţei şi al tinereţii iremediabil apuse, ori privesc, serafic sau liturgic, spre „lumea de atunci” înecată în valurile înspumate ale întâmplărilor.

Ochii de atunci ai copilăriei văd lumea feeric, pastelat, aşa cum ar trebui să rămână pentru totdeauna: „O lumină ca mierea îmbrăca lumea, sângerau pădurile şi verdele era tot mai mult copleşit de ruginiu şi viaţa era culoare...pentru că, din nou, din şevaletul cerului, toamna răsturna peste lume o armonie divin㔠(Lucarna, p.22). Pretextele rememorării sunt multiple, de la imaginea mamei sau a tatălui, până la micile întâmplări care fac să vibreze timpii memoriei afective. „Uverturile” fiecărui capitol anunţă un moment aparte, cu mare încărcătură sentimentală. Ochiul amintirii se deschide înăuntru, vede cu intensitate ceea ce altfel ar trece neobservat, readuce în prezent o clipă ce părea pierdută pentru totdeauna. Acorduri duioase orchestrează timpii memoriei afective în căutarea unui „cer interzis” de unde a venit cântecul copilăriei şi al adolescenţei şi unde, apoi, s-a întors. Lucarna este tocmai acest loc prin care s-a dus cântecul înapoi, în nori. Au rămas, însă, nostalgiile şi tot ce ţine de o viaţă interioară foarte bogată, hrănindu-se din legăturile sufleteşti cu ceilalţi, dar şi din tainele învăţăturilor străbune: „cea mai cuprinzătoare bibliotecă a vieţii mele a fost viaţa lor” (p.95). Cu toată bucuria „întreagă şi rotundă”, copilăria rămâne, în finalul acestor pagini un câmp al singurătăţii, o arie de necuprins şi un inegalabil tărâm al inocenţei. La mormântul mamei sale, copila vede cum „vitele păşteau iarba grasă a cimitirului şi inima ei”, iar când plânge Buna, viaţa e ca o ploaie măruntă... Lacrimile acestea s-au tot strâns şi au format cuvintele care, în cele din urmă, imploră: „Doamne, învaţă-mă să trăiesc!” Este, se pare, un preambul pentru volumul următor – Pusta – , în care sunetele devin mult mai grave. Dacă, în volumul anterior, cădea noaptea peste inimi, iar cântecul copilăriei şi adolescenţei murea, partea secundă a rememorărilor capătă un accent profund dramatic.

Visele s-au sfărâmat în vertijul schimbărilor sociale nedrepte, câmpia monotonă a studenţiei a fost cotropită de cenuşiu, iar cursul dureros al istoriei se răsfrânge dramatic asupra existenţei celor care încă mai aspiră spre împlinire.

Pusta reflectă un capitol dramatic, cotropit de ceaţa unei istorii irespirabile, când „cântecul ploii era diferit de vremea când cădea peste copilăria mea şi sunetul ei, ce păstra în cădere ceva din muzica nemărginirii, era altul...”(p.32). Volumul debutează cu un impresionant dialog imaginar: „– Ce faci, mamă? – Mă uit la amintiri....”

Întregul volum este reflexia unui imens regret, acela al neracordării la ritmul social: „poate m-am născut eu, aşa, anapoda, cu dorul de rai. Să calc pe rouă, să mă hrănesc cu cer şi să trec prin viaţă cu inima în palmă...Şi să spăl lumea asta în lacrimi...” (p.90).

Cartea este, de fapt, povestea unei iubiri înnegurate, răvăşite, care o împinge pe protagonistă la rememorări dintre cele mai triste, cu final sfâşietor. Totuşi, mesajul este luminos, încărcat de încrederea pe care fiinţa o aşteaptă şi o merită. Dincolo de suferinţă, se iveşte un orizont, apare lumina unei speranţe, simbolurile sunt ale renaşterii, ale întoarcerii din moarte, ale unei reînvieri sub semnul căreia stau rândurile acestei cărţi despre bucurie şi tristeţe, despre speranţă şi disperare, despre ceea ce poate sufletul să cuprindă.

© 2007 Revista Ramuri