Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Da-binențeles că-s un diavol

        de Radu Aldulescu

Cîţiva medici îl întrebaseră la vizită, în ultimele săptămîni, idioţenii de genul ce zi e azi?, de cînd eşti aici?, te înţelegi bine cu colegii de salon?, ai vrea să te întorci în familie?, de cîte ori pe zi te masturbezi?, ai o prietenă?, eşti urmărit cînd mergi pe stradă?, cine şi pentru ce te-ar putea urmări?. Nici unul însă nu i-a spus bolile de care s-ar face vinovat, precum tipul ăsta... L-au socotit poate prea dus ca să-şi dea seama pe ce pămînt calcă, incapabil să se ajute singur, urmînd conştient toate etapele tratamentului şi asudînd la şmotru. Nici unuia nu i-a trecut prin cap să-i stîlcească numele, şi nu mai spun cu cîtă insistenţă, dîndu-i parcă de înţeles că ăsta-i numele lui adevărat: domnul Satan... Vrea să-l boteze doctorul ăsta de nebuni şi parcă i-ar cere acordul. Acordul lui, dar mai curînd al maică-si. Scumpei, adoratei şi-n veci nefericitei Flavia, cea căzută pradă cruntei ispite... Doar că i-a pronunţat numele-n gînd şi uite-l pe dobitoc clipind des. L-a întrebat de ea, cică n-ar şti că-i moartă. Ba ştie şi face pe prostu. Ca să nu dea de bănuit. Are în jur de patruzeci, vîrsta pe care ar trebui s-o aibă tatăl lui Robert acum. Are şi el ochii albaştri lăcrimoşi şi pielea obrazului cerată, cum trebuie că-i şi pielea lui Robert după săptămînile sau lunile de cînd stă închis aici. Pare un tip serios, plin de o prestanţă funebră, îmbrăcat tot în negru, pantaloni, sacou de catifea şi cămaşă cu gulerul răsfrînt. Doar părul lins şi pielea galbene şi halatul de pe umerii largi ca o pereche de aripi albe. Pielea lui are culoarea hîrtiei de ambalaj în care mătuşile aduc salam, o bucată de brînză sau o felie groasă de marmeladă tăiată cu cuţitul dintr-un calup paralelipipedic. O culoare care-i zgîndăre foamea şi curiozitatea lui Robert, îl incită să afle ce s-ar afla dincolo de faţa asta... Trebuie că şi medicul simte ceva asemănător; se uită la el ca la o insectă asupra căreia se pregăteşte să aplice un experiment interesant.

Un domn uscăţiv care se plimbă cu mîinile la spate pe culoarul dintre paturi, ca un urs în cuşcă, i s-a confesat ieri lui Robert: a fost adus aici pentru a se face experienţe pe el, drept pentru care a luat legătura cu o organizaţie a drepturilor omului din Occident, căreia îi comunică zilnic programul de abuzuri, chinuri, suplicii incredibile... Totul de dragul unui experiment. Ei se joacă cu vieţile noastre, ne ţin pe post de cobai... Cum comunică? Printr-un satelit cu unde magnetice telepatice, activate prin fotoni emişi de organismul uman, pe care îi direcţionează folosind o tehnică bine pusă la punct, mă rog, omul ştia el ce ştia, măcar că pare dus, sărmanul. Robert n-ar avea cum să nu-i dea dreptate, văzîndu-l pe medicul ăsta idiot cum se chiombeşte la el ca la un animal nevolnic, căruia îi testează reacţiile... Da-binenţeles că-l ţin aici pentru experienţe şi n-ar avea cum să-l înşele nici grăuntele ăsta de nebunie din privirea tipului, care probează şi pune în practică teoria că psihiatrii înnebunesc datorită contactului îndelungat cu pacienţii lor.

În momentul următor anulă posibilitatea de a-i fi tată. O asemenea înrudire chiar i-ar pica greu la stomac, deşi privirea medicului îi este extrem de familiară. Cu cine seamănă, cu cine seamănă, cu cine seamănă... Seamănă cu dracu să-l ia. Asta-i privirea pieziş-înflăcărată a tipului care strigă lozinci cocoţat în vîrful patului. Lozinci curente cu trăiască şi-nflorească amestecate cu frînturi de discursuri despre clasa muncitoare în alianţă cu ţărănimea şi intelectualitatea, Stalin şi poporul rus! Stalin şi poporul rus! Stalin şi poporul rus! Zbiară preţ de o jumătate de oră, cu stropi de salivă care se transformă treptat în spumă, în timp ce unii încearcă să-l liniştească: ajunge Voicule, ajunge! Nu-i ajunge pînă nu se prăbuşeşte epuizat peste marginea patului şi buşind de linoleum, cuprins de un somn cataleptic de cîteva ceasuri, după care o ia de la capăt cu foţe sporite... Aceeaşi privire ca a bătrînului care se masturbează concentrat în mijlocul culoarului dintre paturi, cu pantalonii de pijama pe umăr şi ţinîndu-şi poalele bluzei ridicate, strînse apăsat sub bărbia apăsată-n piept. Aceeaşi privire fixată-n vîrful penisului, da, Robert jubilează văzîndu-l pe doctor strigînd lozinci şi masturbîndu-se de zor în mijlocul salonului. Să nu lase totuşi să se vadă... Abilitatea de a-şi camufla umorile avea s-o exerseze, de altfel cu osîrdie, toată viaţa, fără a reuşi vreodată s-o înveţe pînă la capăt, cît s-o aplice la perfecţie. Imaginea unui om răsfoind un dosar şi punîndu-i întrebări dindărătul unei mese sau birou avea totodată să-i puncteze traseul destinului. Poate că nu răspundea niciodată îndeajuns de bine pentru ca imaginea să nu se mai repete, deşi nu e vorbă că mereu s-a străduit...

Se străduia, îşi cîntărea vorbele atent, ca să reiasă limpede că-i nevinovat... Da-binenţeles că n-are cum să-şi urască mama, dacă nici măcar n-a cunoscut-o, dacă a murit cînd el avea un an... Da-binenţeles c-a avut o moarte rea, urîtă, a băut leşie de sodă care a găurit-o şi a ars-o toată pe dinăuntru... A suferit, s-a perpelit în chinurile iadului, ceea ce îl face s-o iubească şi mai mult... Pe doctor nu-l satisfac însă răspunsurile, de vreme ce se coboară şi el să-l întrebe ce zi e azi. Robert şovăie, chiar nu ştie dacă-i miercuri sau sîmbătă, a pierdut socoteala, ceea ce-i desigur un motiv întemeiat de a fi ţinut în continuare sub cheie... Şi care zi din lună, uite că nici asta n-o ştie şi nici măcar luna n-o mai ţine minte... Da-binenţeles că n-are calendar şi oricum n-are rost să ţină socoteala... Oricum ei îl ţin aicea închis cu nebunii, doar-doar o înnebuni şi el... Da-binenţeles că asta urmăresc... Nu degeaba se dă ăsta de ceasul morţii întrebîndu-l tot felul de tîmpenii, ca să-l scoată nebun... Robert Satan, diavolul, nu ştie pe ce lume trăieşte, după ce a dat-o pe mătuşă-sa cu capul de pereţi. S-o omoare şi mai mult nimic pe biata femeie....

- N-am dat-o dom’ doctor cu capul de pereţi. E o minciună. Cineva special v-a minţit ca să-mi facă rău, da-binenţeles.

- Să-nţeleg că te ţinem degeaba aici? Nu i-ai făcut nimic mătuşă-ti?

- Ne-am certat puţin doar. M-oi fi răstit puţin la ea...

- Doar te-ai răstit? Mă minţi, diavole!

- Nu-mi mai spuneţi aşa... Robert se încruntă şi se gîrboveşte lent, lovit parcă în plex de vorbele şi privirea medicului. Ochii i se scurg peste mîinile împreunate, strînse între genunchi. Se căieşte, da-binenţeles: i-am dat şi o palmă, dom doctor, fiindcă altfel n-aş mai fi scos-o la capăt cu ea...

Fusese o ceartă şi o sîcîială de trei zile şi care, într-adevăr, nu s-ar fi putut curma altfel. I-a dat o palmă şi încă una şi gata. N-a mai fost nevoie de nimic, fiindcă a proiectat-o cu tîmpla de perete şi a căzut jos moartă. Numaidecît a dat ochii peste cap şi părea să nu mai sufle. Robert nici n-a avut timp să se sperie, de cît îl presa gîndul cum să scape de cadavru. Ar fi împachetat-o într-un pled, s-o ducă s-o îngroape undeva, dar nu acum. Să aştepte pînă la noapte, şi oricum e prea grea pentru el ca s-o ducă în braţe sau în spinare. N-ar avea decît s-o tranşeze. Metoda clasică, dar cea mai sigură la o adică. I-ar trebui ceva ca un satîr de măcelărie. Nu-şi aminteşte să se găsească aşa ceva în casa tuşei Dora. Da-binenţeles, o să iasă, să caute, să cumpere şi să treacă cît mai repede la treabă, pînă nu începe să pută şi bagă de seamă vecinii....

Tuşa Dora locuia într-o căsuţă din cartierul Vitan, în spatele stadionului Olimpia. Două camere de paiantă de trei pe trei şi o bucătărioară şi mai mică, atît de mică încît n-aveai loc să pălmuieşti pe cineva fără să-l dai cu capul de pereţi. Acolo s-a întîmplat, n-o fi fost doar ceasul rău. Robert nu s-ar fi oprit pînă n-ar fi văzut-o amuţind chiar în felul ăla, dînd ochii peste cap şi înţepenind. Tuşa era despărţită de bărbatu-său de nişte ani buni şi n-aveau copii, aşa încît la un moment dat îşi exprimase faţă de surori intenţia vagă de a-l înfia pe Roberţel. După aproape un an de convieţuire însă, şi ea şi Robert au înţeles că nici nu poate fi vorba de aşa ceva. Itebistă, vatmană pe tramvai proaspăt pensionată, pe tuşa Dora o apăsa, desigur, singurătatea. Dar prezenţa lui Robert ajunsese în vremea din urmă s-o apese şi mai tare. Crize împănate cu reproşuri, da-binenţeles, răbdase şi strînsese în el, dăduse pe-afară...

- Mătuşă-ta a zis altceva cînd te-a adus aici. Nu doar că v-aţi certat şi i-ai scăpat o plamă. Medicul jubilează, se vede că jubilează în adîncul lui fiindcă tocmai l-a prins cu mîţa-n sac.

- Să mă bată Dumnezeu, dom’ doctor...

- Taci, diavole!

- Da-binenţeles că-s un diavol.

- O urăşti pe mătuşă-ta?

- Cum aş putea s-o urăsc, după toate cîte a făcut pentru mine? E ca şi o mamă pentru mine. Mă hrăneşte, mă îmbracă, m-a dat la o meserie ca să fiu pe picioarele mele-n rîndu lumii. Am o meserie bună, da-binenţeles, vopsitor auto. În iunie îmi iau calificarea, da-binenţeles..

- Da-binenţeles ce? Încearcă să nu mai repeţi de-amboulea chestia asta. E deranjant, obositor...

Îi stătea ca un cui în inima tuşei Dora, da-binenţeles, toată dezordinea şi mizeria din cămăruţele alea mizere i se datorau lui, preşurile înnoroite şi mototolite, toate obiectele rătăcite fuseseră luate de el şi vîndute. Robert înţelesese că nu e casa lui acolo, că tuşa Dora ţinea foarte mult să stăpînească singură casa aia, să scape de el, dar deocamdată n-avea unde să se ducă. Tuşa Dora rămăsese singura în stare să-i ofere strictul necesar pînă ar fi ieşit pe leafă, la vară, în iunie cînd şi-ar fi luat diploma de calificare. N-ar mai fi fost decît opt luni pînă atunci, dar uite că timpul n-a mai avut răbdare: a calmat-o definitiv pe tuşa Dora. Încercă s-o ridice, s-o ducă s-o ascundă undeva provizoriu, pînă ar fi ascuns-o definitiv în pămînt. E scundă, dar voinicuţă tuşa Dora, prea grea pentru puterile lui. Da-binenţeles că va trebui s-o facă bucăţele ca s-o scoată din casă... Oricum nu stă bine aici în mijlocul bucătăriei... O apucă de glezne zdravăn cu amîndouă mîinile şi o tîrî spre camera din fund peste preşurile răsucindu-se peste spinarea ei. I se dăduse fusta peste cap dînd la iveală chiloţii roz pluşaţi, cu craci lungi pînă deasupra genunchilor butucănoşi, gambele ciolănoase străbătute de varice. Asta e, s-o ducă s-o bage sub pat, pînă una alta. Pînă-n camera ei dormitor din fund îl luară toate năduşelile trăgînd-o peste preşuri. Se grăbea, nu-şi permise nici un răgaz pînă lîngă pat, unde se lăsă în sfîrşit să cadă în genunchi să-şi tragă sufletul între picioarele ei răscrăcărate, oare chiar a murit? Sărmana femeie. O ascultă, îi pîndi o vreme respiraţia tot îngenuncheat, îi trase apoi chiloţii peste pulpele cu carne vineţie bătucită-revărsată, acoperindu-i, camuflîndu-i aproape în întregime sexul, oh, tuşică-tuşică unde te-ai ascuns? O răscrăcără şi mai mult, amuşinînd ca un cîine şi găsind prin perii buruienoşi şi printre cărnuri negre, carnea vie a vulvei moarte. Îi ridică şi-i îndoi coapsele şi gambele şi-i potrivi tălpile pe podea, dar după ce luă mîna de pe ele căzură inerte. Îi închise ochii şi-i dădu o ultimă pălmuţă uşoară, ca de adio, întorcîndu-i capul într-o parte. Îţi miroase gura a usturoi, tuşică, poate te hotărăşti să te trezeşti.... Se descheie la şliţ doar, n-ar fi vrut să-i simtă carnea lipindu-se de carnea lui, îi era prea de ajuns carnea vie, crudă a vulvei, tuşică, tuşică, tuşică...

Pierduse numărătoarea orgasmelor, cînd trecuseră poate cîteva ceasuri şi-şi aminti că trebuie să se grăbească. Era tot o erecţie continuă, neostoită, invocînd parcă ajutorul şi îndurarea, tuşică, te-am stropit cu o găleată de spermă şi tot n-ai înviat. Se ridică în picioare şovăitor, fragilizat şi debilizat, încercă s-o mişte cu piciorul, dar nu izbuti. Se aplecă şi, cu amîndouă mîinile, opintindu-se cu ultimele puteri, o împinse de-a rostogolul sub pat.

Medicul îşi privi distrat-visător unghiile. Se uită la ceas. Părea plictisit, gata să-i facă semn să iasă din cabinet, dar uite că mai rămăsese ceva de clarificat. Ceva foarte important:

- Ai o drăguţă, domnule Satan?

O întrebare stas, se pare, pe care toţi doctorii i-o puseseră. Robert reuşise să înveţe şi răspunsul bun. E bine să ai o drăguţă dacă vrei să scapi ieftin, iar el chiar avusese o drăguţă, pe care probabil o pierduse.

- Da-binenţeles c-am o drăguţă. Abia aştept să ies de-aici, ca să mă văd cu ea.

Da-binenţeles c-o pierduse. Tocmai ce se cunoscuseră, cînd a aterizat aici. A trecut o grămadă de vreme de atunci şi ar fi trebuit s-o caute.

- O visezi noaptea pe drăguţa ta? îl întrebă medicul, lăsînd uşor capul într-o parte, cu un aer visător. Cum o visezi?

- Eu de felul meu nu prea visez, dom’ doctor. Cu atît mai puţin acum, îndopat cum sunt cu atîtea somnifere care m-au tîmpit de tot... Am uitat să vă spun că de la drăguţa aia mi s-a tras; palma aia pentru care m-a adus mătuşă-mea aici şi a zis, c-am dat-o cu capul de pereţi, mă scuzaţi, da ea delirează, ea ar trebui adusă aici...

- Nu contează. Cu un deget dac-ai atins-o şi ai strigat la ea, înseamnă c-ai agresat-o. Femeia are tot dreptul să exagereze, ca să-şi ia nişte măsuri de precauţie...

- Da-binenţeles că exagerează!

- Să se asigure, Diavole, înţelegi? Ştii cine a fost Robert Diavolul?

- Da-binenţeles. O mătuşă-mi zicea chiar aşa cînd eram mic. Robert Diavolul. Şi mi-a povestit legenda lui, cum a făcut crime cu duiumul şi cum s-a pocăit şi-a trăit în credinţă...

- Gata, lasă. Spune cum a fost. Te-a pus drăguţa s-o iei la palme pe mătuşă-ta?

- Nuuu... V-am spus doar c-a fost doar o palmă, ca să-şi revină din criză. Tîmpenia a fost c-am adus-o acasă pe drăguţă şi nu e casa mea. N-am întîrziat cine ştie ce, dar destul ca s-o pun pe jar pe tuşica, să nu mai scap de gura ei...

Într-adevăr, cam aşa începuse toată tevatura, cu tuşa Dora vărsîndu-şi sufletul să-l blesteme şi să-l implore să se descalţe la uşă, şi el străduindu-se din răsputeri să-i înnoroieze preşurile, doar-doar ar fi văzut-o înţepenită definitiv, ca o bine meritată pedeapsă pentru obiceiul de a ascunde mîncarea de el. Nici pe fata aia n-o lăsase să se descalţe la uşă. Să-şi dea şi ea obolul la mozolitul preşurilor, în afară că Robert a fost lovit de inspiraţie şi a găsit sub şifonier pulanul de salam dosit de tuşica, să-l păstreze doar pentru sufletul ei, numai gura ei să mănînce, zgripţuroaica... O cunoştea de alaltăieri pe fata aia, aşa încît le era la fel de foame unul de altul, după cum le era de salam. Ar fi avut destul timp să se sature: după socoteala lui, tuşica, care tocmai luase pensia şi-i ardea de plimbăreală şi vizite pe la surori, s-ar fi întors peste cel puţin trei ceasuri. A apărut însă la zece minute după ce s-au aşezat la masă. Nici că s-ar fi putut mai rău. De fiecare dată cînd tuşica ieşea din casă, fie şi pentru o jumătate de oră, se întorcea amuşinînd cu nasul în vînt, ca să-l împroaşte cu reproşuri şi ameninţări: iarăşi a adus pe cineva în casă, în casa ei, şi doar i-a interzis şi cît tupeu şi cîtă nesimţire şi nu-i casa mă-ti şi după ce că-mi iau de la gură să te ţin în şcoală, să te spăl, să te-mbrac, să te hrănesc şi tot aşa... Uite că în sfîrşit reproşurile ei se dovedeau întemeiate: îl prinsese în fapt, şi noroiul de pe preşuri şi salamul... Fata a fugit mîncînd nori. A rămas tuşica să-şi verse nervii pe el timp de trei zile, pînă Robert n-a mai avut încotro şi-a trebuit s-o rezolve. A omorît-o şi parcă tot degeaba. Parcă tot nu se răcorise îndeajuns nici după ce-şi vărsase lapţii-n ea. Ar fi trebuit s-o taie, să vadă cum sare sîngele din ea ca să fie mai sigur, să fie demn la o adică de renumele tizului său, supunîndu-se aceluia... Gîndurile astea îi fierbeau în cap după ce o împinsese pe tuşica sub pat şi ieşise afară, pe străzi, în amurgul de iarnă. O să cumpere un satîr chiar din banii ei, căci îl lovise norocul: găsise sub preşurile peste care o trăsese cinci sute de lei împăturite, o rezervă a tuşicăi, drept pentru care se opri mai întîi la o cofetărie pe Mihai Bravu unde se ospătă pe îndelete cu două savarine şi două amandine şi două pahare de limonată.

Luă apoi tramvaiul 26 pînă la Obor şi făcu o haltă lungă la barăcile circarilor din faţa halelor. A căscat gura la piticii care jonglau cu mingii şi cercuri şi la un om care a mîncat un pachet întreg de lame de ras, lipindu-le una cîte una pe limbă şi înghiţindu-le ca pe nişte dumicaţi gustoşi, după care şi le-a tras afară din stomac înşirate pe o sfoară de un metru, în acordurile triumfătoare ale muzicii şi-n aplauzele celor douăzeci şi ceva de spectatori răsfiraţi pe băncile lungi de lemn din baracă. A văzut şi un aruncător de cuţite înfingîndu-se în jurul capului unei femei lipit de un paravan. Femeia şi-a aprins apoi o ţigară pe care partenerul ei, cu două bice din acelea cu care se pocneşte la pluguşor, a fragmentat-o în bucăţele mici. În timpul numărului de dresură cu căţeluşi împopoţonaţi cu funde roşii şi albastre, lui Robert i se păru că-l încearcă dorul de-acasă şi de tuşica Dora. N-avea la ce să se grăbească altminteri: nu e casa lui acolo, îşi repetă, iar pe tuşica Dora a aranjat-o, chiar dacă nu definitiv; mai are de aranjat la ea, s-o facă bucăţi, deh, s-o mărunţească... Să viziteze totuşi şi menajeria. Cu doar doi lei a văzut un urs răpănos care se legăna a jale amuşinînd cu nasul, printr-o mînă de paie amestecate cu cîteva mere. Un cimpanzeu ce părea să plîngă agăţat cu braţele de gratiile cuştii, un şarpe boa, mort desigur, după cum zăcea şi cum mirosea, care-i aminti iarăşi de tuşica şi totodată pentru ce venise la Obor. Satîrul, da, îl găsi la Predoleanu în ultimul moment, cu cîteva minute înainte să închidă, ca şi cum special pe el l-ar fi aşteptat. Îl cîntări în mînă: o sculă cu greutatea ideală pentru tăierea şi fărîmarea oaselor, cu tăişul polizat, cromat-oglindă şi mînerul îmbrăcat în plăsele de lemn lăcuite, prinse-n nituri. Vînzătorul i-l ambală în hîrtie groasă cerată legată cu sfoară şi-l puse în sacoşa de cîrpă pentru făcut piaţa a tuşicăi, pe care avusese grijă s-o ia la el.

Era noapte de-acum şi n-ar mai fi avut unde să se ducă. Nu e casa lui acolo, dar în altă parte n-are unde să se ducă. După cît de dor i se făcuse de tuşica Dora a fost pe sufletul lui c-a găsit-o în bucătărioara ei minusculă, robotind pe lîngă oala de pe aragaz în care fierbea apa pentru ciorba de oase de porc. Ce mare veselie, ciorbiţa de oase! Tuşica nu se îndupleca prea des să gătească, vezi, preferînd răciturile, salamul, brînza, şunca, pe care le putea ascunde mai lesne de Robert.

Norocul lui, deh, tuşica nu rezista să-şi calce prea tare pe pofte şi mai trîntea cînd şi cînd o ciorbiţă. Şi uite-o cît de veselă! Te cred şi io, după cît o dăduse cu capul de pereţi şi după cît o futuse pînă-i săriseră capacele. Veselă şi hărnicuţă! Pe o bucată de ziar întinsă pe masă, mărunţea oasele mari de porc cu un cuţit în muchia căruia bătea cu ciocanul. Să-şi dea peste deget cu ciocanul, să-i sară aşchii de os în ochi, vai de ea, sărmănuţa şi mă laşi să mă chinui, Roberţel, unde-mi umbli brambura de nu mai apăreai odată cu satîru’ ăla?!

© 2007 Revista Ramuri