Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Revoltă și biografism

        de Mircea Bârsilă

Ion Monoran (18 ianuarie 1953 – 2 decembrie 1993) a murit înainte de a-şi vedea numele tipărit pe o carte. Primul lui volum (Locus periucundus, Editura Marineasa, Timişoara) a apărut postum, în ianuarie 1994. După doi ani, la aceeaşi editur㠖 şi tot prin grija lui Viorel Marineasa – a apărut placheta Ca un vagabond într-o flanelă roşie. Abia în 2005, în îngrijirea lui Viorel Marineasa şi Daniel Vighi au fost publicate, la Cartea Românească, celelalte poezii ale lui Ion Monoran, sub inspiratul titlu Eu însumi. Încă de la începuturile sale literare (cele semnificative), Ion Monoran a fost un nonconformist pentru care, aşa cum remarca Daniel Vighi, în prefaţa volumului Eu însumi, ,,delicateţea (în poezie, n.n. M.B), sensibilitatea, lirismul însuşi erau chestiuni mai degrabă nedemne, semne ale lipsei de bărbăţie şi de forţ㒒. Între aspectele ce susţin nonconformismul său, unul într-adevăr autentic, este şi acela că Mono scria poezii fără să-l intereseze faptul că, prin conţinutul lor, nu puteau să vădă lumina tiparului. Iată un text scris în 1976, pe care îl citez în întregime, atât pentru starea de revoltă concretizată liric într-o scriitură nouă, de o mare îndrăzneală, cât şi pentru a corecta falsa părere că optzecismul ar fi început odată cu Mircea Cărtărescu, Alexandru Muşina, Florin Iaru ( cu poeţii, aşadar, de la Cenaclul de Luni): ,,Mă simt pătruns de o bucurie ciudată/de fiecare dată când încarc gunoiul/în subsolul blocului la care maică-mea/de trei ani mătură şi spală scările şi geamurile./Pentru c-o ajut/a promis că-mi va cumpăra/un costum din materialul cel mai bun./ Încarc tot felul de gunoaie/de la coji de cartofi şi brazi de Crăciun/până la şobolani/pe care mai întâi îi ameţesc/cu jeturi puternice de apă de la robinet./Uneori am chiar prilejul/să stau de vorbă cu ţiganii/în timp ce aceştia îşi vâră mâinile până la coate/prin bidoane căutând resturi de pâine/şi sticle neciobite./Treaba asta oricum trebuia făcută de cineva/dar pun rămăşag/că nici un redactor nu s-ar încumeta/să publice un text ca ăsta prin reviste/cu atât mai puţin ideologii/cu care odată şi odată tot am să mă răfuiesc eu/să zicem încărcându-i în bidoane ca pe şobolani/în timp ce stau de vorbă cu ţiganii/sau cu mama altfel nu se mai poate!’’ . Text din 1976 şi pe care Ion Monoran mi l-a arătat a doua sau a treia zi după ce-l scrisese!

Locus periucundus este o antologie de autor, alcătuită din poezii scrise în etape diferite. Stilistic, acest volum - în care n-au intrat textele cu o miză lirică socială şi politică - cuprinde poezii dependente de două registre distincte. Poemele ,,Spleen’’, ,,Poem hieroglific’’, ,,Întunecatul April’’, ,,Vis cu Pan’’ sau ,,Locus periucundus’’ (I şi II) aparţin – şi stilistic, şi cronologic – la fel ca şi cele intitulate , în Eu însumi, ,,Iov’’, ’’Laocoon’’, ,,59’’, ,,64’’, ,,80’’, ,,141’’, ,,157’’ (şi altele), perioadei de după 1979-1980.

Între anii 1976 – 1979, Ion Monoran scria mai ales poezii centrate pe tema oraşului şi a solitudinii, ce frapau printr-o sintaxă încordată, elaborată şi printr-o uimitoare siguranţă, din punct de vedere ,,tehnic’’, a scriiturii: ,,M-am oprit/ în faţa bufetului/transparent încât te pierzi/în această răscruce de capete abia conturate/căruţaşi mărunţi meseriaşi şi personal/eu fochist de încălzire centrală/îmi place să-i văd şi să le ascult sintaxa/umezită pe buzele încreţite de băutură/ şi când le simţi transpiraţia violentându-ţi nările/prin parfumul înstelat de lacrimi şi ochi/ prăbuşiţi în uitare pe lângă toate astea/realitatea e un vax şi nici o fisură/în care să-ţi decantezi plictisul/aceşti prizonieri fără cătuşe aceşti/negri ai societăţii noastre/în felul lor dialectici dar nu-ţi inspiră teamă/ciubucari escroci până la câteva sute de lei/prăbuşiţi în alcool pe trotuare prin staţii/unde întunericul glacial/ acoperind sexul melancoliei îi trădeaz㒒 ( p.22). Ion Monoran aducea, în anii 80, un program estetic nou, ce se întemeia, deopotrivă, pe combustia mesajului şi pe ,,lucrătura’’ minuţioasă asupra limbajului. În cadrul acestui program, refuzul spontaneităţii torenţiale era dublat de refuzul gestului teatral, de pe poziţia unui lucid reformator al tradiţiei: o ipostază opusă nihilismului asumat, adesea, din snobism de tinerii autori. După 1980, poetul a renunţat la poezia realităţii banale, realizate prin metoda descripţiei fotografice. În noua etapă, realitatea nu a mai contat decât ca decor în care lucrurile sunt nişte semne enigmatice, prin ştergerea liniei de demarcaţie dintre real şi imaginar. Un decor în care sentimentele şi senzaţiile, filtrate cultural, provoacă visări în vârtejul cărora sunt întrezărite, fugitiv, esenţele: ,,Io’s o enigmă/sau mai bine zis o jale imensă/care distruge formele/ imaginile (sau nişte grădiniţe ale formei)/şi asociaţiile groteşti aşteptând clipa în care/ gândul dizolvă-n ele profunzimi (pline de visări/şi convulsii) ce-şi dau aere de privelişti/ ca marea (Debussy) cu sistemul nervos/desenat pe valuri, dincolo de care (ca minciuni/ şi grămezi de secrete provocând în jur o forfotă/ asemănătoare unei aprigi vânători de amprente) pândesc monogramele negre ale Kosmosului ’’... (,,Conţinutul înseamnă trecut’’).Confesiunea cu un pronunţat statut de litanie se extinde către viziune, iar din punct de vedere lexical sunt utilizate cuvinte şi expresii ce păreau incompatibile cu limbajul poetic. Poetica acestei etape este divulgată într-un lung pasaj din ‚ „Poem hieroglific’’ : ...,, un fel de substantive animate/ce-abia mai coexistă cu gramatica/ minimalizând-o sau dimpotrivă/amplificând-o într-un ţesut a cărui logică/necesită ghilimelele imaginarului/dar ale cărui reverberaţii arhaice/pline de reziduri magice/ par să vorbească despre mistere/prăbuşite-n adâncuri/pierdute pentru totdeauna sub vălul aparenţei/trucate cu greşeli şi luciri fascinante/în care conţinutul bălteşte/printre vestigiile tenace ale tradiţiei/croşetate în ochiuri şi grămezi de încrengături/ într-o urzeală tragic㒒... Livresc- halucinante (a se vedea, spre exemplu, în ,,Vis cu Pan’’, secvenţa călătoriei mitice în compania unei haite fantastice de animale psihopompe), litaniile lui Ion Monoran atrag atenţia prin energia matinală a materiei verbale, prin organizarea meticuloasă a discursului (lucrat parcă la gherghef), prin ,,încărcătura’’ inconfundabilă şi prin feluritele procedee utilizate în spiritul poeziei mari.

Volumul Eu însumi cuprinde poezii din toate etapele, chiar şi din anii 1972-1973. În multe dintre textele adunate aici, Ion Monoran conjugă atitudinea bacoviană cu nonşalanţa rimbaldiană (nonşalanţă remarcată de Dinu Flămând, cel care l-a lansat pe Ion Monoran, publicându-i, înainte de 1980, o pagină întreagă în revista Amfiteatru): ,,stai în birt şi bei până când vocalele numelui tău/ devin cupe din care îţi sorbi viaţa/ şi pe măsură ce bei îţi dai tot mai mult seama/ că licoarea e mai searbădă decât anii ce s-au dus ’’ – ,, Spleen’’). În altele, împlinite sub semnul scriiturii revoltei şi al biografismului cu valenţe amare, generate de un acut sentiment al însingurării (,,Nu sunt întunecat dar am un suflet întotdeauna/ pregătit pentru naufragii./ Câteodată când îmi petrec seara în compania unei/ femei/ o las să se caţere pe marginea Singurătăţii mele/ fără să ştie că eu pe dinafară sunt un copac/care nu-i poate zâmbi sau face cu ochiul la comandă/ dar care uneori noaptea se agaţă cu crengile de lămpile/ disperării/ fără ca acestea să se sting㒒– p.88) este exploată liric ,,o permanentă stare conflictual㒒. În poezia sa – insurgentă, contestatar㠖 vitalitatea şi disperarea se potenţează reciproc.

© 2007 Revista Ramuri