Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Rivalitate colegială

        de Toma Grigorie

Victor Ziguran se putea considera, şi chiar era în realitate, un pictor din prima bancă a generaţiei de artişti plastici „postmodernişti”, să le spunem. El nu se încadra însă complet în acest mainstream adoptat de congenerii săi. Cum numai din artă nu se poate trăi, se descurca greu cu salariul de lector universitar la Facultatea de Arte Plastice. Ajunsese totuşi la acest nivel social mediu cu multă trudă şi de unul singur.

Colegul său din liceul de artă, Vespasian Cucu, nu reuşise să ia la timp nici măcar admiterea la facultate. O absolvise ulterior, mult mai târziu, la o universitate particulară. În pofida mediocrităţii lui certificate, profita de un spirit descurcăreţ şi perfect adaptabil la situaţie, fapt demonstrat atât înainte, cât şi dup㠒89. Oportunist notoriu, sărise imediat în banca partidului unic, în varianta lui comunistă, apoi şi în copia mai subţire a celui postdecembrist care a urmat.

Era conştient că Victor e mult mai pregătit şi mai talentat decât el, dar asta nu-l împiedica să se creadă mai bun, pentru pragmatismul lui de invidiat.

Într-un apartament cu două camere semidecomandate, în Militari, mobilat modest, îşi ducea veacul înainte de revoluţie familia lui Victor Ziguran, cu doi copii mici. El asistent universitar şi soţia profesoară la un liceu din Bucureşti. Cu toate că îşi dăduse deja doctoratul de câţiva ani, nu putea să avanseze, pentru a obţine un câştig cu 2-300 de lei mai mult. Prin decizia Cabinetului 2, fuseseră blocate toate posturile universitare, fiind suspendată şi plata doctoratului.

- Victore, ţin la tine şi la principiile tale, îi spune Amalia, eşti un soţ şi un tată minunat, dar uită-te şi tu la colegul tău Vespasian cum se lăfăie cu familia lui într-o ditamai casă boierească primită de la partidul vechi, unde plăteşte o chirie modică. Poate mai puţin ca noi la pârlitul nostru de apartament.

- Ai dreptate, dragă, dar, te rog, cred că nu vrei să mă determini ca să devin lingău sau pupincurist ca semidoctul ăla.

- S-o vezi pe nevastă-sa, colega mea de catedră, ce toalete afişează la şcoală.

- Ce să facem, iubito, poate aşa i-a cântat lui cucu! Ha, ha, ha! Hai să ne schimbăm şi noi numele.

- Hi, hi, hi, râde şi Amalia. Îl sărută pe Victor, înveselită şi se duce la bucătărie să pregătească cina, nu înainte să treacă prin camera copiilor. Aceştia, bine educaţi, se jucau în linişte, construind castele din cuburi. Se întoarce însă în sufragerie, ca să-şi reverse şi restul de năduf.

- Da, ce mai e? O întrebă Victor care începuse să-şi pregătească seminarul de a doua zi.

- Simt că sunt la capătul răbdării. Ştii ce mi-a zis matracuca aia de Teodora Cucu, în plină cancelarie?

- Ei, ce ţi-a zis?

- Mă plîngeam şi eu ca toată lumea de faptul că nu găseşti nimic în magazinele alimentare. Numai tacâmuri de pui, la care trebuie să stai la coadă, sau adidaşi de porc.

- Ce sunt ăia adidaşi de porc?

- Cum nu ştii? Copitele de la porc.

- A, de asta spunea un coleg la atelier că porcii trimişi peste hotare fac cerere de întregire a familiei. Ha,ha, ha!

- Nu râde şi ascultă mai departe. Când am spus că mai am o oră şi apoi fug la coadă la Alimentară, ea m-a luat în râs.

- De ce nu-l trimiţi, dragă, pe Victor la Bufetul Partidului, că doar e universitar şi pictor mare, cum se crede?

- Îmi venea să-i smulg părul ăla oxigenat, mereu coafat proaspăt şi era gata să izbucnesc în plâns. Dar m-am abţinut şi i-am spus că ai fost, însă nu te-au primit. Ne-a râs în faţă sfidător, şi-a pus pe umeri mantoul ei de firmă şi a plecat la oră. Între timp sunase.

Leonard intră în atelierul de la acelaşi palier al colegului şi prietenului bun al său, ca să-i ceară un tub de vopsea dintre cele care i se terminaseră.

- Ce faci, Victore, la ce te gândeşti? îl întreabă el văzându-l că a rămas cu pensula în aer, într-un gest statuar.

- Aaa... poftim?

- Ce-ţi trece prin gând, stai aşa parcă ai poza pentru statuia proprie?

- Ce statuie? Faci gargară de mine?

- Nu, doar ştii că ţin la tine şi nu te-aş ofensa cu vreun cuvânt.

- Mi-am adus aminte din trecut. Mai ţii minte că nemernicul de Vespasian a pierdut un tânăr pictor de perspectivă din Cercul lui de artă revoluţionară, care s-a înecat în Dunăre şi el n-a păţit nimic?

- Da, nu uit niciunul din actele şi bravadele principalului tău rival şi duşman, ca şi al meu, de altfel. Dar lasă-l în plata Domnului, că o să plătească el cândva.

- Da, aşa o fi, dar când? Nu vezi că şi în democraţie tot el e pe cai mari? Şi l-aş lăsa eu, dar nu mă lasă el pe mine.

- E invidios pe talentul tău autentic şi pe cariera noastră universitară.

- Iţi aminteşti doar că la Revoluţie voia să ne dea afară complotând cu câţiva studenţi care trecuseră pe la macabrul Cerc al lui. Cerc pe care se pare că vrea să-l reinventeze în curând.

- Ar dori el, dar cred că n-are nicio şansă acum. S-au schimbat lucrurile.

- Nu-l subestima. Doar ştii că e parlamentar şi membru marcant al celui mai mare partid postdecembrist.

Pe portretele familiei „domnitoare”, Vespasian Cucu încasase sume fabuloase de la Gospodăria de partid, cu care îşi plătise impunătoarea casă din buricul oraşului.

În această dimineaţă de duminică, la atelier, îl aştepta o studentă frumoasă care auzise că pictorul e în căutarea unor modele noi. După vreo doi ani postrevoluţionari, îşi reluase activitatea subversivă de realizare a unor tablouri cu nuduri apetisante cerute acum de noua (sau mai vechea) burghezie postdecembristă.

La uşa atelierului, frumoasa studentă în anul III la Litere, îl aştepta emoţionată, îmbrăcată elegant şi emanând vapori de parfum fin, pe care şi-l permisese din avansul dat de pictor la prima vizită de evaluare.

- Nu, domnişoară Lidia, lasă-mă pe mine să te dezghioc. Ha, ha, ha! râde singur de cuvântul care-i venise pe limbă.

- Cum aţi spus? îl întreabă zâmbind Lidia, cu toate că auzise foarte bine şi înţelesese sensul figurat al verbului. Doar studia filologia.

(Fragment din romanul

Drumuri paralele, în curs de editare)

© 2007 Revista Ramuri