Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Poeme

        de Dsida Jenő

Dsida Jenő se naşte la Satu Mare în anul 1907. Aici, în oraşul natal, trăieşte perioada de formare, îşi termină studiile şi începe să publice primele poezii sub îndrumarea lui Benedek Elek. Forţat de părinţi, urmează cursuri de drept la Cluj, dar renunţă şi se dedică literaturii şi publicisticii.

Toată viaţa trăieşte cu conştiinţa morţii, dar, datorită educaţiei religioase foarte severe pe care a primit-o în special de la mama sa, a reuşit să sublimeze teama de moarte în acte de caritate, respectiv în creaţie poetică intensă, pozitivistă, cu o vibraţie şi emoţie creştină, extrem de frumoasă, în care moartea este văzută ca parte a existenţei care îl obligă pe tânărul poet să fie mai sensibil la toate frumuseţile lumii, să trăiască mai intens fiecare clipă, chiar şi pe cele banale, cum ar fi o simplă plimbare cu căţelul Tinti. În anul 1938, o răceală îl doboară şi se tratează în spitalul din Cluj, câteva luni, dar medicii nu-l pot salva şi se stinge din viaţă la vârsta de 31 de ani. Este îngropat în cimitirul din Cluj, unde mormântul lui este vizitat şi azi de iubitorii de poezie.

Poezia lui Dsida Jenő prezintă o evoluţie constantă de la tatonările expresioniste de început spre acea voce unică de factură impresionistă. Este marcat iniţial de expresionismul atât de aclamat de către modernişti, pe care nu îi imită, dar care îl copleşesc şi pe care îi consideră adevăraţi virtuozi ai cuvântului: Babits Mihály, Kosztolányi Dezső sau Toth Árpád. Nefiind un extravertit exploziv, renunţă firesc la expresionism şi învaţă din propriile încercări, reuşind să-şi găsească propria voce. Una calmă, ce izvorăşte dintr-o sensibilitate înnăscută şi o viziune creştină, dobândită printr-o educaţie ca atare. Mai degrabă un introvertit, se regăseşte, în final, în impresionism. Trăieşte culorile, sunetele, mirosurile, umbrele, lumina prin toţi porii fiinţei lui. Vede lumea ca pe o creaţie superbă, dominată de vibraţii ale frumosului: „Frumoasă e lumea, minunată e lumea şi nu-s greşeli în ea/ Cel puţin nouă ne place enorm aşa cum acum este ea”. Într-un atricol publicat în Keleti Újság („Ziarul de Est“), anul 1935, numărul 158, scrie: „Cred în credinţă, în curaj, în frumuseţea vieţii independentă de context. Cred în zâmbetul atotputernic.”

 

Fereastra bisericii

Lui Szent-Iványi Sándor

Cei ce pe stradă

doar se plimbă

frumuseţi n-au

cum să surprindă,

cu ochi curioşi

de ea nu se lipesc:

doar un cerc,

gri cerc,

plumb cerc,

veche fereastra bisericii.

Ruginit-îi grilajul,

rama se destramă,

aci muşchi îl îmbracă,

acolo pânza de păianjen,

lumina să-l tot bată

l-a-ntunecat etern,

ca un neluminat

bătrân neluminat,

pleoapă închis㠖 grotă.

Dar cine calcă

în vasta încăpere,

boltita,

răcoroasa biserică,

şi dinăuntru priveşte

fereastra,

mirat va sta,

împietrit va sta,

fascinat va sta:

— Priveşte minunea!

A culorilor muzică!

Sunetul luminilor!

Zâmbetul martirului!

Mărturia fecioarei!

Albastru, ce împacă,

roşu, ce se revoltă,

Te smulge spre-nalt,

te smulge în rai,

viziunea lumină

şi flacăra scânteietoare.

O, taina tainelor:

aici pe pământ

dinăuntru să privească

totul toată lumea,

ochiul şi inima

şi lupta şi pacea!

— Binecuvântează, Doamne,

binecuvântează, Doamne,

dinlăuntrul văzătorilor,

lumina!

Spre casă în noapte

Se cutremură străzi cu salcâmi.

Băncile gârbove din faţa caselor

plutesc liniştite pe lacul tainelor.

Turnurile se roagă.

Prin geamul bordeielor îngenuncheate

se furişează un sforăit;

fumul strâns al fabricilor negre

se stoarce amar.

Pe fantastice alei

car în sac lumina lunii

iar vântul mi-aduce-n fâşii rupte

plânsul mamei.

Fii legendă

Culcă-te în pace,

aşază-ţi soarta în mâini mai cruţătoare,

nu te gândi la rău,

în inimă ţi se opreşte lama tremurând.

Ascultă, fiule,

Socrates, Dante, toate spiritele aici stau

şi dulce e Lethe,

mai dulce decât orice ai băut.

A ta albă madonă

– a meritat să rătăceşti pentru ea până aicea –

te urmează în zbor

şi te ajunge la Veda – a promis.

Ai dori să grăieşti –

nu te obosi, uită frumos,

fii odată legendă,

cu capul blând, luminat –

din ochii-ţi mari

semnul stelelor sclipeşte azi.

Calci pe nori,

în tremurândă lumină şi mireasmă de busuioc.

Prezentare şi traducere din limba maghiară de Csiki Attila

© 2007 Revista Ramuri