Petre Tãnãsoaica și „femeia lui Yerutonga”

De la un volum la altul dintre ultimele – Bonjour, Paris! (2006), Grãdina lui Tagore (2007), O jumãtate de lunã de miere (2008), toate apãrute (în condiþii elegante) la editura „Ramuri” din Craiova –,  poetul Petre Tãnãsoaica a iniþiat ºi ºi-a dezvoltat ceea ce s-ar putea numi un „stil” propriu, deloc departe de înþelesul celebrei propoziþii „Stilul este omul” (a lui Buffon); stil ca ºi „fixat” în noul volum Femeia lui Yerutonga (Timiºoara, editura „Brumar”, 2010), apãrut tot în condiþii elegante, cu ilustraþii (de Részegh Botond) la fiecare poezie.

Formula  prozasticã liberã, prelevat epicã, dar întretãiatã de mari falduri de lirism (direct sau indirect) se potriveºte perfect temperamentului coleric, nu o datã paroxistic, pe un fond de melancolie irepresibilã, instalatã de la o vreme (Plecam în alt timp, când împãraþii treceau pe corãbii de oglinda Mediteranei ºi se afundau în Egipt spre colinele galbene, fluturând mantii largi de nisip . . . Aº putea aici sã deschid o parantezã despre cât de mult au ºlefuit piramida lui Keops, de se vedea cerul în ea ca-ntr-un vis ºi se pustiau nopþile, în adâncime – „Sã nu ucizi”, 41). O prozã construitã, în mod evident, cu tehnica poetului de a concentra realitatea în metaforã ºi simbol, de a învesti cuvântul (concret, proaspãt, senzitiv!) cu o trenã semanticã ineditã, care lumineazã intens în context ºi-i produce o reverberaþie perpetuã (Pe hârtie aleargã peniþa cu tuº violet, de la dreapta spre stânga, invers decât s-ar fi potrivit, ca o scriere apocrifã a unui vrãjitor, care ºtie cã nu va ajunge la þãrm dacã literele nu se umplu de duh! E mai mult o oglindã în care se-ntorc depãrtãrile sã te ajungã, iar în spate, lumina se umple de vid – „Despre naºterea timpului”, 12). În mod corespondent, fraza prozasticã, armonioasã ritmic, dobândeºte o poeticitate memorabilã, încãrcatã de sensuri ºi sugestii revelatorii (Dumnezeu, din Capela Sixtinã, îl lasã-n Apus pe Adam ºi înclinã degetul ideal spre femeia cea albã împietrind lângã mine! Niciun înger nu mai respirã ºi aºteaptã sã cad dintr-odatã trãznit! ªi Adam parc-ar vrea sã îmi spunã câte hãuri în cer se deschid, dacã-mi trece prin gând s-o ating! – „Semnul lui Adam”, 28).

„Poeme în prozã? Prozã dramaticã? Liricã realistã sau naraþiune simbolicã?” – se întreabã Nicolae Manolescu în legãturã cu formula poeticã adoptatã de autorul volumului sus-menþionat (din care am citat deja). „Cartea lui Petre Tãnãsoaica – îºi rãspunde reputatul critic – se situeazã la intersecþia unor (sub)genuri, încercând sã stoarcã din fiecare maximum de frumuseþe ºi sens”. (Astfel: Mã întreb cum aº trãi în partea cealaltã a ecranului (de laptop – n. n., I. St. L.) . . . De fapt, nu fac altceva decât sã mã întorc în copilãrie, când mã aºezam în faþa aparatului de radio ºi mã lãsam transportat, acolo unde au loc toate-ntâmplãrile, de lumina ochiului magic, în cãlãtorii de neatins . . . Cum ar fi aceasta în care pletele femeii albe iau foc ºi întunecã soarele! – „Fum de þigarã”, 65).

Trecerii de la o/dintr-o formulã expresivã la/în alta, acestui proteism poetic îi corespunde – ca un alt element al stilului – instanþa narativã a unei povestiri (de dragoste, în planul dintâi!) care încã se deruleazã, deci nu poate fi linearã, fiindcã, învãluitã în monologul confesiv, este adesea întreruptã de „pliurile” unui dramatism acut (ºi) contorsionat (Au aºezat scânduri groase de brad – miroase-n oraº a pãduri destrãmate – pentru scena pe care urmeazã sã fiu decapitat. Sau cel puþin aºa cred, mai ales cã ea mã priveºte cu o milã cereascã, aºa ca ºi când ar trebui sã aºtept pe cineva, dupã ce cade noaptea, sã mã ºteargã din calendar! . . . „Fructele putrezesc pe tipsie”, 63). Aceastã dinamicã se rãsfrânge inerent în frazarea, pe cât de bogatã, pe atât de nuanþatã (aproape alambicatã), care denotã nu doar tensiunea ideii, ci ºi tensiunea decantãrii acesteia (fie mãcar o „urmã”!) în concreteþea poeziei (. . . mã gândesc ºi acum cã putea fi chiar Platon, despre care i-am povestit femeii din cartea aceasta într-o dimineaþã la telefon, când se ridicau ceþurile de pe vãi la Cervara di Roma, cât de muritoare e carnea ºi ce drum are prin timp de fãcut, dacã pe ea s-a aºezat urma unei idei . . . „Cel pe care îl aºteptãm”, 45). Corelativ, discursul poetic este ºi el la fel de dinamic, antrenând atât introvertirea poveºtii proprii, cât ºi extravertirea ei cãtre ascultãtorii/cititorii aflaþi imaginar în faþa lui, precum cei cu care se comunicã pe blog ºi cãrora, pentru întãrirea credibilitãþii, e dispus sã le dea numãrul de telefon al fiinþei despre care se mãrturiseºte   (... v-aº putea da numãrul ei de telefon sã vedeþi cã nu  mint ... – „Facerea focului”, 14).

Toate acestea, într-o scriiturã autentic postmodernã, îndestul de variatã, de la text la text, demontând, asemeni unui spãrgãtor de gheaþã, „cliºeele” poetului ºi ale poeziei, aºezând doar urme ale lor într-o nouã monturã ce angreneazã nu o selecþie oarecare din elementele realitãþii, ci componentele opuse ale acesteia – poeticul ºi prozaicul, evanescentul ºi derizoriul, sacrul ºi profanul, gravitatea ºi umorul, sensibilitatea ºi gândirea, simþirea ºi livrescul – într-o unitate, de fiecare datã, originalã. (Un exemplu: Azi dimineaþã am primit o veste ciudatã, cã Michelangelo a ieºit din casã ºi a dat cu nasul, în Piazzeta del Sol, de un cârd de motociclete! S-a ºters la ochi ºi nu i-a venit sã creadã cã poate vedea în realitate atâþia cãrãbuºi de tablã, uriaºi, gata sã cadã unul peste altul. În fine, ar fi multe de zis, dar ºtiu cã i-a trecut prin minte ºi cã nu putea fi decât o farsã, pusã la cale de Leonardo; el se ocupã cu asta, pune tot felul de aripi la niºte capre de lemn ºi viseazã sã zboare, sãracul! – „Înainte de somn, 71). O scriiturã îndestul de complexã, antrenând, pe o largã claviaturã în spaþiu dar ºi în timp, cãutarea/cunoaºterea ens-ului uman în imaginile oamenilor semnificativi din trecut, ca ºi în acelea ale celor din prezent, care, însã, nu mai au „statutul” de altãdatã, „înalt”, princiar, ci sunt, nu o datã, derizorii, banale (vezi John ºi Johanna din „Masa de prânz”, 50, 51), încãrcate cu semnificaþia cãderii (din Paradis) (vezi pe Adam – vânzãtor la „magazinul din colþ”, în „piaþa de flori” – din aceeaºi poezie); cãutare deopotrivã cu stãruinþa de a afla, în spaþiul ºi timpul acestui ambitus existenþial uriaº, un loc ºi un rost propriu, marcat de siguranþa absolutã a unei îmbrãþiºãri [(Aº putea aici sã deschid o parantezã ( . . .) despre cãlãtoria, pe care n-am mai fãcut-o, spre gurile Nilului, pentru cã, dintr-o greºealã, o patã uriaºã de cafea a dat pe afarã din canã ºi s-a întins pe manualul de istoria artei al lui Gombrich. Din el lipsea Mikerinos, despre care þi-am zis cã semãna cu mine, înfãºurat în braþele misterioasei mele soþii. – „Sã nu ucizi”, 41)].

Ce aduce nou Femeia lui Yerutonga, care este ºarmul ºi misterul acestei cãrþi? Întrebãri legitime, cu rãspunsuri ambigui . . .
Formal, nu mai avem aceleaºi mici poeme în prozã / sau proze poetice scrise ca „dintr-o respiraþie”, într-un continuum al frazelor, decurgând din gânduri ºi stãri de sentiment stârnite (cu aceeaºi practicã poeticã de a încãrca unele cuvinte cu semnificaþii secunde, iradiind în context); de data aceasta, poemele sunt mai ample, împãrþite, de regulã, în trei „strofe” / „versete” (numerotate!), dintre care una este pusã în parantezã, marcând interiorizarea autorului, dialogul cu sine însuºi, spre deosebire de celelalte, care denotã extravertirea, instanþa lui dialogicã cu femeia obsedantã (într-o absenþã mereu prezentã) sau cu cititorii / ascultãtorii.
Aceastã particularitate formalã este interdependentã cu înseºi planurile pe care se situeazã subiectul cãrþii: „povestea” unui bãrbat a cãrui amicã a plecat, misionarã, într-o insulã cu primitivi aborigeni se transferã de pe „orizontala” exterioarã a spaþiului pe „verticala” interioarã a timpului scurs de la cãderea din Eden a cuplului primordial pânã la clipa unui prezent al existenþei lui „desperecheate” (Eu treceam pe o graniþã de anotimp, care nu se hotãra în ce parte sã cadã ºi mã clãtinam pe picioare ca un bolnav ºi mã vedeam mereu, într-o vitrinã spartã, desperecheat – „Tabla de ºah”, 1).

Povestea de dragoste, devenitã o relaþie in absentia, relaþie de depãrtare (între Oceania ºi Europa) este, în mod curent, „alimentatã” (ºi scurtatã!), încã din „prima zi” a cãrþii, prin transmisie de imagini ºi mesaje pe net, receptate de . . . naratorul-poet prin reacþii variate la care ne vom mai referi [Am gãsit într-o dimineaþã pe net, apoi prin ziare, o femeie cãlãtorind prin þãrile primordiale, patul meu era un fel de munte, de pe vârful cãruia priveam, prin fereastra de sticlã a unui calculator, mãrile de azur strãlucind la picioarele ei, pãsãrile care þipau strãfulgerând orizontul; era prima zi a intrãrii în carte (Ah, ce cãlãtorie exoticã am sã fac din vârful patului, îmi spuneam, iar cearceafurile se pliau unul pe altul, ca feliile unui creier desfigurat de emoþie, când regãseºte firul ce duce în grãdinile lui Adam! – „Grãdinile lui Adam”, 4]. Mai mult decât evident din acest lung citat e faptul cã autorul foloseºte pretextul descinderii misionare a „femeii albe”, pentru a „ilustra” el (re)întâlnirea omului modern cu condiþia sa iniþialã „sãlbaticã”, ca ºi cum, în irepresibila sa „nostalgie a originilor”, a regãsit „firul ce duce în grãdinile lui Adam”; astfel, ºi femeia – niciodatã numitã –, care s-a despãrþit de el ca într-un joc de ºah cu toate piesele albe ºi fãrã„prima mutare” (!), coboarã pe scara timpului pânã în condiþia unei alte Eve dintâi; o Evã dualã, însã: pe de o parte, având laptop ºi, prin el, þinând legãtura cu evul modern, dramatic ºi lucid, pe de altã parte, vieþuind paradisiac, alãturi de Yerutonga (un alt Adam dintâi), în evul primitiv, paºnic ºi naiv. Iar aceastã dualitate induce, psihanalitic vorbind, gândul cã aceastã femeie, nedesprinsã cu totul de „coasta” amicului sãu, nu este decât latura femininã (Anima) a acestuia (Animus), pornitã în misiunea de a recupera (simbolic?!) primul habitat uman, armonios în simplitatea ºi inocenþa lui, în fond, Viaþa dintâi (Eva însemnând chiar viaþa!). . .

Cât despre multele inserturi (înscrise între parantezele solilocviului interior) din rãstimpul istoriei (din Egipt, Grecia anticã, Roma anticã ºi modernã, Renaºterea italianã ori Parisul ºi Budapesta de azi), un fel de borne ce „mãsoarã” ambitusul dintre Paradisul ceresc ºi cel terestru, ele sunt ºi pretexte de a relaþiona, pe o scalã de valori cu vectori în sus ºi în jos, cele douã lumi. [(E o ploaie imperialã pe strãzile Romei, ca ºi când s-ar fi desfãcut, cum am vãzut asearã la Chiesa del Gesú, bolta cereascã ºi un soare incert, pe sub cel pe care l-am pierdut în apus, se topeºte lichid pe caldarâm. În vitrina unei librãrii e sãrutul lui Klimt. Ea e în transã ºi stã lipitã de chipul unui fachir , adormit în cearceafuri de jar; amândoi se vor topi. Îmi închipui cã femeia cu pãrul de foc s-ar întoarce din cãlãtorii cu sufletul lui Yerutonga închis în plãmâni ºi ar dansa pe rolele unor picuri de ploaie, ºlefuite de mine în gând sãptãmâni dupã sãptãmâni. Ah, am uitat ce-i spunea pescarul Noin femeii cu aripi de înger: cã numai bãrbaþii beau kava ºi femeile nu!) – „Viaþa de aici ºi cea de departe”, 49].

Consumându-ºi singurãtatea în amintiri (Acum îmi scrii de departe, de prin þãri ideale, cu þãrmuri la mare, la fel de curate cum a fost prima zi ce luneca de-alungul coapselor tale, pe care le-am acoperit în ultima noapte cu zãpada fierbinte a unui cearºaf . . . „Tabla de ºah”, 3), în accente de orgoliu rãnit („Despre piatra numelui meu”, 8, 9) ori de inerentã gelozie (Din fotografiile, puse în undã pe net, ea zâmbeºte întruna unui necunoscut . . .  – „Despre naºterea timpului”, 10); sau . . . lumina cu gust de otravã pe care zilnic o sorb direct din ecran . . . –„Grãdinile lui Adam”, 6), eul liric narator ajunge treptat, cu o bogatã imaginaþie, dar ºi înþelegere, sã perceapã firescul acelei lumi de început, inclusiv cu planul ei erotic, ºi sã se implice în existenþa ei. Însoþeºte fãrã reþineri noul cuplu edenic în gesturile cotidiene (la scãldat, la pescuit, la spart lemne, la pregãtirea mesei, la ritualuri), se strãduie sã devinã de-al lor ºi chiar  sã-l preþuiascã (pentru cât bine îi face femeii albe) pe Yerutonga („sãlbaticul” care descoperã dragostea, nu ca pe o necesitate ºi datorie, ci ca pe o tainã, o vrajã ºi plãcere primenitoare de lume. (O întreabã târziu de nu crede cumva cã ei sunt cei dintâi rãtãciþi sub copacul ce n-a scuturat pe pãmânt nici un fruct . . . – „Despre curcubeu”, 30; Yerutonga, cu care se ºi poate identifica, parþial, în stãrile mele subtropicale – „Ploaia lui Klimt”, 77; iar aceasta poate fi încã una din „cheile” cãrþii: Începuse sã-i placã lui Yerutonga fiecare întâlnire cu mine, mai trebuia sã-l învãþ sã citeascã, ceea ce nici voi nu ºtiþi prea bine, ce se ascunde nevinovat sub poezie! – „Ploaia lui Klimt, 78) – pânã la urmã îi acceptã (mã gândesc într-un fel sã-i ajut ºi desfac peste mãrile sudului o fâºie de umbrã, ca un pod, de acum spre trecut! – „Despre curcubeu”, 31). Dar îi  acceptã pentru cã el însuºi a devenit „de acolo” ºi agreeazã acea simplitate naturalã ºi puritate auroralã a sufletului omenesc, care, de fapt, sub circumvoluþiunile acestui text complicat cu disimulãri „civilizate”, este nãzuinþa de fond a cãrþii. (Aici este, poate, locul în care sã slobozim, totuºi, un gând stârnit la lectura repetatã a acestor „poeme exotice din vârful patului”: „deºteptarea” lui Yerutonga la civilizaþie ºi o nouã religie, aceea creºtinã, prin vraja exercitatã asupra lui de cãtre femeia cea albã, nu aduce cu descântecul fatal din poemul „Dupã melci” al lui Ion Barbu? Are vreo altã ºansã decât a melcului barbian Yerutonga, care nu poate strãbate treptele necesare învãþãrii alfabetului lumii noi? Aceste întrebãri nu ºi le pune, însã, poetul nostru ºi nu i le putem pretinde, întrucât ideea lui esenþialã þine de „reinventarea” cuplului modern într-un cuplu quasi-auroral, Femeia cea albã – Yerutonga, ca ipostaze poetice pentru cuplul Anima-Animus; el, eul liric, þinteºte la recuperarea puritãþii umane dintâi.)
Încã n-am scris despre alte multe ºi rafinate idei ºi construcþii poetice care meritã degustate de aici. Iatã mãcar una, ca un „curcubeu” al mesajului – la un capãt, cred cã Dumnezeu a greºit tare mult cã nu i-a dat Evei o ºansã ca sã poatã alege pe cine va duce sã muºte din fruct. Astfel nici Iisus n-ar fi ajuns pe cruce . . . „Un singur Adam”, 24; iar la celãlalt capãt: Aici, toatã istoria se varsã în viitor ºi Dumnezeu nu-i mai dã viaþa lui Adam, ci schimbã povestea ºi-l trage afarã, cum se întâmplã de obicei, numai din Eva – „Înainte de somn”, 72). Încercând sã „dezlegãm” aceste exprimãri metaforice, deliberarea întrebãrilor interioare poate duce pânã la ideea (ezotericã) potrivit cãreia „femeia va mântui lumea” (Paul Evdokimov), de unde, întorcându-ne la volumul lui Petre Tãnãsoaica, Yerutonga, cel „învãþat” de femeia albã, cu pãrul ca focul, poate reprezenta pe „noul Adam”, cel din coasta Evei; cu el ar ajunge ea sub pomul ce încã nu a dat fruct, adicã în aurora unei existenþe noi (Deloc întâmplãtoare sugestiile din volum privind grãdinile lui Adam, naºterea timpului, facerea focului º. a., respectiv tema unei noi geneze!). Iar, în aceastã perspectivã (nou-genezicã, deºi, fãrã îndoialã, problematicã!), e mai mult decât firesc motto-ul cãrþii: . . . dar nu e vorba de nicio întrecere. E numai lupta de a recâºtiga ce s-a pierdut . . . (T. S. Eliot, East Coker, V).

„O putem citi – aceastã poezie a lui Petre Tãnãsoaica (n. n. I. St. L.) – în fel ºi chip, captivaþi de peripeþiile imaginare ale unor personaje doar în aparenþã exotice; intrigaþi de o simbolisticã discretã, deopotrivã veche ºi nouã; fermecaþi de o limbã perfectã în care boarea arhaicã adie peste o acutã modernitate” – scrie Nicolae Manolescu. Iar, dacã mai sus caracterizam natura acestei poezii drept postmodernã, acum, în final, putem spune cã, prin substanþa ºi coerenþa ideilor poetice (la nivelul fiecãrui poem ºi la nivelul ansamblului cãrþii), prin ºlefuirea metaforei ºi a frazei ºi armonia muzicalã (în tonalitate de fond melancolicã), aceastã facturã se „clasicizeazã” ºi intrã în zodia perenitãþii . . .