Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Întoarcerea poetului risipitor

        de Dumitru Chioaru

Anunţată de criticul Al. Cistelecan cu titlul Întoarcerea fiului risipitor încă din 2004 şi aşteptată ca „evenimentul liric al deceniului”, Cartea Alcool de Ion Mureşan a apărut, în sfîrşit, în 2010 la o editură din provincie, Charmides din Bistriţa, provocînd reacţii critice contradictorii. Ca şi celelalte două, Cartea de iarnă (1981) şi Poemul care nu poate fi înţeles (1993) – cîte un volum pe deceniu, apărute la distanţe tot mai mari de timp, creînd impresia de sterilitate – Cartea Alcool este un volum inegal ca valoare, dar care în momentele cele mai bune reconfirmă un poet născut, iar nu făcut, una dintre puţinele certitudini ale poeziei române contemporane.

Cartea Alcool este o elegantă apariţie editorială, ale cărei coperţi de culoare gri-petrol sugerează atmosfera şi starea de spirit a poemelor. Titlul volumului face trimitere la Alcooluri-le lui Apollinaire, dar precizarea „carte” încearcă să deplaseze sensul receptării de pe conţinut pe formă, aşa cum Mallarmé considera că merită să sfîrşească orice experienţă autentică de viaţă.

Poet neoexpresionist, în aprecierea aceluiaşi Al. Cistelecan, Ion Mureşan crede încă în faptul că poezia înseamnă întîi de toate trăire – experienţa dionisiacă a depăşirii limitelor eului empiric, împlinindu-se ca eu poetic, ca să continui în termenii lui Nietzsche, într-o nouă unitate, apolinică. Poetul nu se sfieşte să descrie stările bahice, generatoare de poezie tocmai prin uitarea grijilor/ nevoilor cotidiene şi depăşirea limitelor într-o extatică pierdere de sine. Nu întîmplător volumul se deschide cu Poemul alcoolicilor, care este un fel de Baladă a spînzuraţilor de Villon, menit să compătimească şi să consoleze sufletele celor posedaţi de demonul alcoolului şi certaţi cu rînduiala lumii, în versuri de o candoare amestecată cu umor: „Vai, săracii, vai, săracii alcoolici/ cum nu le spune lor nimeni o vorbă bună// Dar mai ales, mai ales dimineaţa când merg clătinându-se pe lângă ziduri/ şi uneori cad în genunchi şi-s ca nişte litere/ scrise de un şcolar stângaci// Numai Dumnezeu, în marea lui bunătate/ apropie de ei o cârciumă/ căci pentru El e uşor, ca pentru un copil/ ce împinge cu degetul o cutie cu chibrituri. Şi/ de unde înainte nimic nu era, zup, ca un iepure/ le sare cârciuma în faţă şi se opreşte pe loc/ Atunci o lumină feciorelnică le sclipeşte în ochi/ şi transpiră cumplit de atâta fericire”.

Ion Mureşan este – scriam într-un portret critic apărut în volumul Developări în perspectivă (2004) – „un spirit poetic jumătate tragic jumătate ludic, care nu uită să transfere uimirea copilărească în reflecţie şi nici să întoarcă pe dos mănuşa imaginilor-clişeu ale lumii/ ale poeziei. El plînge şi rîde de toate cu intensitatea unui spirit vizionar, în descendenţa lui Rimbaud, care, numai trăind-o viril şi transfigurînd-o artistic, poate depăşi primejdia nebuniei”. Mai sunt aceste observaţii critice actuale? Aş răspunde afirmativ, dacă n-aş constata o îmblînzire a vizionarismului şi, în schimb, un spor de virtuozitate chiar şi în miezul celor mai genuine viziuni. Menţionez în acest sens poemul Pahar, în care tensiunea poetică se diluează uneori prin schimbarea registrului liric, controlată însă de ironie: „Îngeraşii de pahar nu muşcă şi nu fac rău nimănui/ Îmi vine să vomit gândind că aş putea să înghit un îngeraş de pahar/ Îmi vine să plâng la gândul că el ar fi, brusc, foarte singur/ Să plâng la gândul că el ar plânge toată noaptea cu sughiţuri în mine/ Să plâng la gândul că el ar putea cânta în mine cântece de la grădiniţă/ El ar putea cânta, cu voce subţire, «Vine, vine primăvara!»/Cu unghiile înfipte în spinarea dihaniei cobor spre fundul paharului/ Acolo e o lespede de piatră cu vinişoare roşii/ Acum stau lungit pe lespedea de piatră cu vinişoare roşii/ Departe, în pahar, latră un câine/ E toamnă/ E ziua eclipsei/ Luna rotundă şi galbenă tremură în pahar”.

Energia suflului profetic şi forţa expresivă a limbajului se temperează, convertindu-se într-un manierism de graţie ludică, precum acest Poem de dragoste, cu ecouri din cochetăria „cîntecelor naive” ale lui Emil Brumaru: „Inimă n-are-n ea, ci-n coş de pai/ i-o plimbă un copil ca pe-o pisică/ ce toarce leneşă pe-o pernă mică/ pe când căruţe trase de opt cai// la ea, ca la guvern, descarcă plângeri/ şi poezii cu miile. Căci, vai!/ ea patronează o contrabandă fină:/ (zvârlind spre ceruri argintii răsfrângeri)/ din sânu-i stâng, cisterne lungi spre rai/ duc lapte şi suzete pentru îngeri”. Poate că unele poeme, chiar intitulate „cântec” – de pildă, Cântecul Arpentorului şi Cântec de leagăn – sunt scrise pentru a fi cîntate ca nişte cîntece de pahar sau sunt cîntece a căror prospeţime/ spontaneitate se păstrează în scris, construite cu atenţie mai mare la muzicalitatea decît la plasticitatea limbajului. Revolta expresionistă din Cartea de iarnă s-a transformat în joc, a cărui naturaleţe rămîne semnul unui talent departe de a-şi fi epuizat resursele.

Îl regăsesc pe Ion Mureşan în unele părţi din prea lungul poem Întoarcerea fiului risipitor, în care acuitatea senzorială se asociază cu o vigoare a expresiei şocantă, dînd fiorul marii poezii. Astfel se dezvăluie această hamletiană scenă a unei întîlniri cu tatăl mort, întors ca prin miracol între consumatorii cîrciumii „Broasca Verde”, descrisă în versuri memorabile: „Şi stând acolo, la masă, am auzit dinspre Podul Hingherilor şuieratul trenului/ şi am văzut prin fereastră cum tufele de alun se mişcă/ am văzut tufele de spini şi porumbarii din marginea pădurii că se mişcă/ de parcă ar fi vrut să iasă dintre ele un ţap/ am văzut păpurişul negru că se mişcă/ de parcă ar fi vrut să iasă din el un porc mistreţ/ Dar noi
l-am văzut pe el cum se apleca grijuliu trecând pe sub merii încărcaţi/ cum cobora călcând cu cizmele albastre de cauciuc printre maci/ şi cicori, prin iarba udă, cu pufoaica neagră pe umeri şi/ sărind peste şanţul năpădit de urzici şi/ trecând strada cum ar trece peste o oglindă neagră şi vălurită/ Iar soarele sta ca un muşuroi ca furnici roşii deasupra livezii/ când a intrat pe uşă tot birtul mirosea a motorină/ ca sălile de clasă din copilărie, iar nouă/ paharele cu vodcă ne tremurau în mâini/ de parcă atunci am fi-nvăţat să scriem”.

Deşi este sub aşteptări, Cartea Alcool nu marchează în evoluţia lui Ion Mureşan etapa manierizării, ci a clasicizării sale. E vremea publicării unei antologii de autor la o editură cu difuzare, pentru ca publicul larg să citească integral opera – săracă în privinţa cantităţii, dar bogată calitativ – acestui mare poet contemporan.

Nr. 03/2011
Comunicat privind Şedinţa Comitetului Director al USR

Festivalul literar „Eusebiu Camilar – Magda Isanos“

Marin Sorescu – 75 de ani de la naştere
de Gabriela Gheorghişor

Revista revistelor

Din Jurnal (2004)
de Gabriel Dimisianu

Pagini de jurnal (11)
de Gheorghe Grigurcu

Versuri
de Gabriel Chifu

Visata unitate
de Adrian Popescu

Rezistenţă şi legitimitate
de Nicolae Prelipceanu

Corectorii
de Nichita Danilov

Întoarcerea poetului risipitor
de Dumitru Chioaru

Elegia luminii
de Paul Aretzu

Poezia ca leprozerie
de Gabriela Gheorghişor

Cercul de aur al rostirii
de Florea Miu

„Ăştia suntem” – istorie şi mentalitate
de Ştefan Vlăduţescu

Singur printre poeţi
de Daniela Firescu

Individualitate şi romantism la Noica
de Cornelia-Adriana Simescu

Fotografia pe litere
de Ioan Lascu

Omagiu celor învinşi sau despre cum istoria cea autentică o fac învinşii
de Varujan Vosganian

Poeme
de Mircea Bârsilă

Postumitatea lui Ion D. Sîrbu
de Nicolae Oprea

La sfârşitul unui interminabil serial…
de Alexandru George

Poeme
de Monica Patriche

„Toată rădăcina teatrului absurd pe care l-a vrut și l-a creat Eugen Ionescu nu e o găselniță de ultimă oră, pentru că făcea parte din ființa lui, era ceva organic şi autentic”
de Mihai Şora

Avangardistul perpetuu (3)
de Octavian Soviany

Trădarea lui Tradem
de Constantin M. Popa

Horicuţă, horincuţă...
de Florica Bud

Prin Salonul Municipal de Artă Plastică (Craiova, 2011)
de Florin Rogneanu

Poeme
de Eugenia Ţarălungă

Readucând tot acasă
de Nicola Lagioia

© 2007 Revista Ramuri