| Articole |
| Evenimente |
| Premii |
Vasili KANDINSKI (1866–1944)Traducere și prezentare de Leo BUTNARUS-a născut în familia unui comerciant de ceaiuri ce descindea din spița celor trimiși de regimul țarist la ocnă în Siberia. În 1971, familia Kandinski se stabilește la Odessa, unde Vasili absolvă gimnaziul clasic, mai făcând și studii de arte plastice, muzică. Urmează dreptul la Universitatea din Moscova (1886 – 1892). Peste un an își susține disertația „Despre legitățile retribuirii muncii”, peste alți trei ani plecând la München, unde studiază arta plastică. Aici face cunoștință cu elvețianul Paul Klee, viitorul său prieten și camarad întru creație. Călătorește mult prin Europa și Africa de Nord (1903 – 1907). Intră organic în boema moderniștilor germani. După revoluția bolșevică din Rusia, deține funcții înalte la Comisariatul Învățământului, însă în 1921 se reîntoarce în Germania. În 1937, pânzele sale și ale altor pictori-avangardiști sunt vernisate la expoziția inspirată de Hitler, intitulată apocaliptic „Artă degenerată”. Kandinski solicită cetățenia franceză, locuind la Paris. Cântul său de lebădă ar fi fost, presupun exegeții, lucrările executate în așa-numita tehnică a „abstracțiunilor biomorfe” – „Curba dominantă”, 1936; „Compoziția 10”, 1939; „În jurul cercului”, 1940; „Dublu acord”, 1942, – denumiri de opere picturale care s-ar potrivi perfect și ca titluri ale unor cărți de poezie. Nimic surprinzător, deoarece Vasili Kandinski a fost nu doar un extraordinar creator-novator în artele plastice – pictor, acuarelist, gravor – dramaturg, teoretician al artei, moralist ortodox – ci și unul din cei mai originali poeți ai începutului de secol XX. Aproape toate versurile sale au fost inserate într-un album, la care a lucrat în perioada anilor 1908-1911. Prima variantă de lucru a fost una rusească, numită „Sunetele”, pe care intenționa s-o editeze la Odessa. Însă a se realiza în faptă editorială i-a fost dat doar variantei germane, „Klonge”, apărută la München, la sfârșitul anului 1912. CÂNTEC Iată omul, Stă în cerc, Stă în cercul Strâmtorării. Și e mulțumit. El cel fără de urechi. Și fără de ochi, asemeni. Și al sferosoarelui Sunet purpuriu Nu ajunge pân-la el. Tot ce-a fost să cadă, Ridica-se-va din nou. Tot ce-a fost să amuțească, Va cânta. Și omul Fără urechi, Fără ochi – la fel și el e – Și-al sferosoarelui Sunet purpuriu Deja ajunge-va la el, Îl va atinge. PRIVIREA De ce privești spre mine printr-o perdea albă? Eu nu te-am chemat, nu te-am rugat să mă privești printr-o albă perdea. De ce ea fața ar acoperi-o? De ce chipul nu ți-l deslușesc de după cea cortină albă? Nu mă privi prin alba perdea! Eu nu te-am chemat. Nu te-am rugat. Printre pleoapele închise văd cum privești spre mine. De ce privești spre mine prin albe cortine? Voi da la o parte alba perdea și-ți voi vedea fața, și tu pe a mea vei vedea-o. Dar de ce nu pot înlătura alba cortină? De ce dânsa de mine-ascunde fața ta? PRIMĂVARA 1 În Apus – luna jună. În fața fălcii căscate a cornului steaua ei... Casă îngustă înaltă neagră. Trei ferestre palid lumi- nate. Trei ferestre. 2 În galbena luminozitate pete palid-sinilii. Anume numai pete palid-sinilii ochii mi i-au modelat. Ochii încercau mare durere. De ce oare nimeni nu văzu petele palid-sinilii din galbena luminozitate? 3 Lasă mâna în apa clocotindă și frige-ți degetele! Las’ mai bine degetele să-ți cânte despre durere. PRIMĂVARĂ TIMPURIE În stradă bărbatu-și scoase pălăria. Văzui alb-negrele, asprele, în stânga și-n dreapta despărțite de cărare, plete ale sale. Un alt bărbat își scoase pălăria. Văzui o amplă și roză chelie destul de grasă, irizând nuanțe multialbăstrii. Bărbații priviră unul spre celălalt, arătându-și mutual dinții strâmbi cenușii gălbui și plombați. ÎN PĂDURE Pădurea devenea tot mai deasă. Tulpinile roșietice – tot mai groase. Tufișurile – tot mai somptuoase. Văzduhul – tot mai puzderie. Până la urmă se văzu nevoit să pășească direct pe ciuperci. Omului îi venea tot mai greu să pășească, strecurându-se, dar fără-a luneca. Însă el mergea și repeta tot mai repede, mai repede una și aceeași frază: Rănile se cicatrizează. Vopselele învie. În stânga și ceva mai în spate mergea soția sa. De fiecare dată când bărbatul își rostea fraza, ea spunea foarte convinsă, deschizând puternic sunetul „r”: Extrrrem de prrractic. MAI TÂRZIU Te voi găsi în adâncimea înaltă. Acolo, unde netezimea înțeapă. Acolo, unde ascuțișul nu taie. Tu ții inelul în palma brațului stâng. Eu țin inelul în palma brațului drept. Nimeni nu vede lanțurile. Însă aceste inele sunt chiar verigile de la capetele lanțului. Început. Sfârșit. DESCHISĂ Iat-o lent dispărând în iarba verde. Iat-o ridicându-se din noroiul gri. Iat-o indolent dispărând în albul omăt. Iat-o înălțîndu-se din cenușiul noroi. Îndelungă-i poza: o trestie lungă și întunecată. Îndelungă poză. Îndelungi trestii. Trestii. |