După cum ştie tot românul trăitor la ţară sau la oraş, tripleta de aur – de care ţăranul a avut parte de-a lungul vremii şi care l-a ţinut în putere – a fost înjghebată de voie de năvoie din: mălai, slănină şi... horincuţă, bat-o vina! Iarna, după tăiatul porcului, viaţa i se îmbunătăţea cu... cărnaţi (cârnaţi), călbaşi (caltaboşi), jumere, thişcă cu sânge (sângerete), tobă.

Cea mai bună horincă este cea ţiştaşă (curată). Adică cea făcută fie numai din prune, fie numai din pere puturoase. Dar, până la urmă, nici cea din poame amestecate nu este de lăpădat. Prunele se macină cu dărălăul direct în ton (butoi). După nouă zile borhotul de prune se poate duce la horincie (pălincie). Merele trebuie să stea două luni, până borhotul este pregătit să devină horincă. Borhotul se toarnă în căldare (cazan de cupru) şi se fierbe vreo două ore, până începe să curgă vodca. Ea se mai fierbe încă o dată, până ajunge la tăria de şaizeci de grade. Nu am avut un cazan artizanal acasă, dar erau familii care deţineau căldări. Ele au fost confiscate de către comunişti. Dar se zvoneşte că şi noile sfaturi zinite dinspre Uniunea Evropeană vor să pună gând rău căldărilor particulare şi, de asemenea, ritualului de sacrificare tradiţională a porcuşorului românesc. Măcar cei de vârsta părinţilor mei să nu păţească o asemenea ruşine! Ei reprezintă ultima generaţie de ţărani autentici. Noua tranşă este alcătuită mai mult din domniscarăşi, adică nici domni, nici ţărani. Aceştia uită cine sunt şi privesc cu jind spre supermarket, bată-l vina! Supermarket-ul are toate şansele să devină simbolul noului val de ţărani români. Şi, probabil, că Măria Sa Supeboldul va ajunge însemnul ce va înlocui spicele de pe stema ţării. Cine mai are nevoie de bătrânele spice? Ele trebuiau culese exact când soarele dogorea.

Dar mai bine să ne întoarcem la horinca sau pălinca noastră. După cum am spus, ea se poate obţine şi din amestec de pere, mere, prune, caise, piersici, din orice fruct pe care îl are ţăranul în pomărie. Dar cea făcută din pere puturoase sau prune bistriţene, prunul nostru din bătrâni, este considerată o minunăţie. Primul şuvoi care curge din horinca fiartă de două ori se numeşte arămnhită. Aceste prime picături din licoarea fermecată nu au voie să se amestece cu horinca propriu-zisă. De aceea, este strânsă cu grijă, pic cu pic, într-o oiagă (recipient de sticlă) şi păstrată cu sfinţenie tot anul, fiind folosită ca leac de uz extern. O gură de horincuţă bună nu a făcut nimănui rău! Dovadă că ţăranul român nu a avut colesterol, el ştiind că horinca topeşte slănina de porc pe care o consuma zilnic. Pot să-l dau ca exemplu pe tatăl meu, Ioan, care va împlini anul acesta 86 de ani şi care este încă în putere, deşi mănâncă zilnic slănină... la un pahar de tărie. Dar, mai mult ca horincuţa, spaima colesterolului este munca. An de an, fie primăvară, fie toamnă, dar mai ales vara, la aproape patruzeci de grade, el este nelipsit de la câmp, alături de mama. Ei nu vor să renunţe la găzduşag (munca de la ţară) nici acum, deşi ar fi cazul. Nu de alta, dar s-a făcut un şir lung de tineri, care vor să le ia locul, începând cu pământul numit Dintre Belţi şi ajungând până la... discoteca din Ulmeni.